Desfacerea căsătoriei

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

1.1 Considerații generale.

Codul civil definește căsătoria ca uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii, prin care se formează o familie, în sensul art. 258 C. civ.

În principiu, căsătoria se încheie pe viață, totuși, atunci când aceasta își pierde rațiunea de a continua, oricare dintre soți, ori amândoi soții sunt îndreptățiți să ceară desfacerea ei. Principiul libertății căsătoriei, potrivit căruia încheierea căsătoriei este expresia consimțământului liber al soților, implică și principiul libertății divorțului, ceea ce înseamnă că voința soților, manifestată în sensul desfacerii căsătoriei, nu poate fi nici ea ignorată, căsătoria privind în primul rând și în mod nemijlocit pe respectivii soți .

Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, prin divorț sau prin anulare. Instituția „separației de corp” reprezintă acea situație juridică în care cei doi soți sunt exonerați de judecător de a mai conviețui și în unele țări înlocuiește complet divorțul, iar în altele acționează în paralel cu acesta. Desfacerea căsătoriei este reglementata în noul Cod civil la art. 373-404, dispoziții aplicabile fără a deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare, la data de 1 octombrie 2011 . Hotărârea de a divorța este departe de a fi una ușoară, iar motivele care conduc la o asemenea opțiune pentru ruperea iremediabilă a relațiilor dintre soți ating, de cele mai multe ori, cele mai intime resorturi ale psihicului uman. Totodată, chiar și în cele mai „liberale” spații geografice și temporale, divorțul unui cuplu produce valuri concentrice de consecințe, care nu se limitează la familie, cercul de prieteni și cunoștințe, ci se resimt, într-o măsură mai mică sau mai mare, în comunitate și, la limită, în întreaga societate.

Dreptul de a exercita acțiunea de divorț este un drept esențialmente „personal”, așa încât divorțul nu poate fi cerut nici de creditorii, nici de moștenitorii unuia dintre soți, nici de către o altă persoană în locul absentului sau a celui dispărut. Pe lângă mențiunile pe care îndeobște trebuie să le cuprindă o cerere de chemare în judecată, cererea de divorț va cuprinde : motivele de divorț, numele copiilor minori ai celor doi soți ori adoptați de aceștia; mențiunea, în celelalte cazuri, că nu au copii minori sau adoptați; soluțiile solicitate cu privire la cererile accesorii divorțului; precizări cu privire la înțelegerile intervenite în legătură cu desfacerea căsătoriei și, după caz, cu privire la aspectele accesorii divorțului .

La cererea de divorț trebuie să se anexeze copii după certificatul de căsătorie și certificatele de naștere ale copiilor minori (dacă din căsătorie au rezultat) cu mențiunea pentru conformitate făcută de parte. Dacă soții au ajuns la o înțelegere ca rezultat al medierii cu privire la desfacerea căsătoriei sau la rezolvarea aspectelor accesorii divorțului, procesul-verbal atestând înțelegerea se depune la dosar.

1.2 Desfacerea căsătoriei de-a lungul timpului

Datele cu privire la căsătorii și divorțuri la nivel național sunt bazate pe o colectare anuală de către Eurostat , de către organismul Comisiei Europene care se ocupă cu statistica, în colaborare cu Divizia de Statistică a Națiunilor Unite (UNSD) și date primite de la Institutele Naționale de Statistică ale fiecărei țări.

Căsătoria reprezintă o legătură de familie, dar conceptul s-a schimbat de-a lungul timpului, iar alternativele acestora, cum ar fi parteneriatele înregistrate sau concubinajul, au devenit din ce în ce mai utilizate și de aceea legislațiile anumitor țări au trebuit să fie modificate pentru a acorda cât mai multe drepturi cuplurilor, cum ar fi în Elveția, unde parteneriatul este recunoscut în locul căsătoriei între persoanele de același sex. În România nicio altă formă alternativă nu este recunoscută, iar în cazul în care cetățenii români încheie astfel de acte în străinătate, odată întorși în țară, acestea sunt considerate nule.

Studiile, raportate la un număr de 1000 de locuitori arată că în Uniunea Europeană numărul căsătoriilor a scăzut în ultimul deceniu, în timp ce numărul divorțurilor și al copiilor născuți în afara căsătoriei a crescut. La fel de îngrijorător este și numărul copiilor născuți în afara căsătoriei, care în România era practic inexistent înainte de anii 2000,a crescut în ultimii ani, și foarte probabil va mai crește și datorită faptului că noul Cod civil, în vigoare de la 1 octombrie 2011, recunoaște copiilor născuți în afara căsătoriei aceleași drepturi ca și celor născuți în timpul căsătoriei, în art. 260.

Din punct de vedere istoric , dreptul canonic ortodox, spre deosebire de dreptul catolic, a recunoscut întotdeauna instituția divorțului și a respins-o pe cea a separației de corp. Caracteristica dogmei ortodoxe este, de pildă, interdicția celei de a patra căsătorii; regula a existat în dreptul tuturor țărilor ortodoxe și subzistă încă în dreptul grec modern. De altfel, acesta din urmă reprezintă sistemul juridic cel mai puternic influențat de teologia ortodoxă. În dreptul grec, de exemplu, căsătoria se încheie numai în fața unui preot ortodox, fiind interzis oricărui grec ortodox să se căsătoreasca cu o persoană de altă religie. Insulele Filipine și Vaticanul nu au o lege scrisă în privința divorțului, numai anularea căsătoriei fiind permisa. Până în 2011, Malta era singura țară din Uniunea Europeană unde nu exista o cale legală de a pune capăt unei căsătorii prin divorț. Cei care locuiau în străinătate sau cei care nu era căsătoriți cu maltezi puteau obține divorțul în afara țării, iar apoi acesta era recunoscut în Malta. În schimb, pentru restul populației existau doar două căi de a termina o căsătorie: separare legală - prin care partenerii puteau obține împărțirea bunurilor, dar nu și dreptul de a se recăsători; și anularea căsătoriei de către un tribunal ecleziastic - o procedură anevoioasă care putea dura până la 7-8 ani, în care trebuia să fie dovedit că de la bun început căsătoria nu a fost validă .