Crimele de Război

1. Consideraţii introductive

Crimele de război constituie o categorie importantă de fapte penale 1 prin care se încalcă în mod grav regulile stabilite prin tratatele I internaţionale sau cu caracter cutumiar referitoare la modul de desfăşurare a conflictului armat şi la protecţia anumitor categorii de persoane şi bunuri în cadrul acestuia.

Principiile şi normele de drept internaţional referitoare la conducerea ostilităţilor, la mijloacele şi metodele de luptă la care se recurge în cadrul conflictului armat, inclusiv la limitele în care acestea pot fi folosite, ca şi cele privind protecţia, ta condiţiile speciale ale acţiunilor de luptă, a anumitor categorii de persoane şi bunuri, se aplică în mod egal şi nediferenţiat tuturor părţilor implicate ta conflict, menirea acestor reguli fiind de a limita efectele distructive ale confruntărilor militare şi de a împiedica producerea de distrugeri inutile, de a umaniza, pe cât posibil, prin limitarea ostilităţilor şi atenuarea rigorilor acestora, în măsura în care necesităţile militare o permit, recurgerea la forţa armelor şi de a determina pe combatanţi de a se abţine de la excese, dincolo de orice raţiune şi justificare.

Convenţiile internaţionale ta materie cuprind de aceea îndeosebi obligaţii şi interdicţii pentru participanţii la conflictul armat, a căror încălcare atrage răspunderea internaţională a statelor implicate ta

conflict, dar şi răspunderea personală, cu caracter penal de drept intern

sau internaţional, a fiecărui combatant înainte de a stabili condiţiile şi limitele în care se angajează răspunderea penală internaţională pentru încălcarea principiilor şi normelor dreptului conflictelor armate este necesară prezentarea respectivelor principii şi norme. Studiul crimelor de război impune analiza principalelor reguli de fond ale dreptului conflictelor armate.

Stabilirea că o anumită faptă concretă constituie o crimă de război, fie că aceasta este prevăzută în cadrul aceleiaşi convenţii, fie printr-un instrument juridic separat, trebuie să se facă întotdeauna prin raportarea

la regulile convenţionale care sunt încălcate, configuraţia juridică a crimei respective, conţinutul şi aspectele ei particulare, conturându-se numai după analiza fiecăreia dintre convenţiile în care sunt prevăzute normele a căror înfrângere se sancţionează penal.

Dreptul conflictelor armate, bazat timp de secole în principal pe cutume internaţionale, este astăzi într-o importantă măsură cuprins în instrumente juridice convenţionale, care au fixat cutumele consacrate şi au dezvoltat succesiv reglementările anterioare.

Principiile fundamentale, precum şi principalele reguli ale dreptului pozitiv în materie, sunt cuprinse în Convenţia a IV-a de la Haga din 1907 referitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru şi regulamentul anexă al acesteia, precum şi în cele patru Convenţii de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor războiului, care se referă lă îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie (I), la îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime (II), la tratamentul prizonierilor de război (III), şi la protecţia persoanelor civile în timp de război (TV), ale căror prevederi au fost reafirmate şi dezvoltate în 1977 prin două protocoale adiţionale, care privesc protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale (I), respectiv neinternaţionale (II).

Alte instrumente juridice internaţionale eu caracter convenţional reglementează aspecte particulare ale dreptului conflictelor armate, în special în domeniul interzicerii sau limitării folosirii anumitor categorii de arme sau metode de luptă.

în măsura In care pe cale convenţională nu au fost fixate in totalitate, cutumele existente în acest domeniu sau se constată existenţa unor lacune, datorate vastităţii şi complexităţii domeniului de reglementare, mobilităţii deosebite a dezvoltărilor privind mijloacele şi metodele de luptă, ca şi exigenţelor mereu crescânde ale comunităţii internaţionale faţă de protecţia datorată persoanei umane atât în timp de pace, cât şi în timpul conflictelor armate, principiile şi normele dreptului internaţional umanitar se completează cu principiul cuprins în Clauza Martens, care figurează în majoritatea reglementărilor convenţionale şi potrivit căruia în cazurile neprevăzute de convenţii persoanele civile şi combatanţii rămân sub protecţia şi sub imperiul principiilor dreptului internaţional, aşa cum acestea rezultă din uzanţele stabilite, din principiile umanitare şi din exigenţele conştiinţei publice.

Principiul fundamental al dreptului conflictelor armate este că părţile aflate In conflict nu trebuie să cauzeze adversarului daune disproporţionate faţă de scopul războiului, care este acela de a distruge sau de a slăbi potenţialul militar al inamicului şi nu inamicul însuşi.

De aici rezultă alte două principii fundamentale şi anume că persoanele puse in situaţia de afară din luptă şi cele care nu participă la ostilităţi trebuie să fie tratate cu omenie, protejate şi respectate şi că părţile la un conflict armat nu au dreptul nelimitat în alegerea mijloacelor î şi metodelor de luptă pe care le folosesc.

Din aceste principii fundamentale decurg şi alte principii care stau la baza atât a reglementărilor privind folosirea mijloacelor şi a metodelor de luptă, cât şi a celor privind protecţia persoanelor victime ale |războiului.

Un prim asemenea principiu este că fiecare persoană protejată are dreptul la respectul vieţii. sale, al integrităţii fixice si morale şi a atributelor inseparabile ale personalităţii .Persoana căzută în luptă este inviolabilă, iar inamicului care se predă trebuie să i se cruţe viaţa. Nimeni nu trebuie-să fie supus la torturi fizice sau mentale, nici la pedepse corporale sau tratamente crude ori degradante. Fiecărei persoane trebuie să i se recunoască personalitatea sa juridică, ea având dreptul la respectul onoarei, al drepturilor sale familiale, al convingerilor şi obiceiurilor.

Cei care se află în suferinţă trebuie să fie culeşi şi să li se acorde îngrijirile necesare în raport de starea lor medicală. Asistenţa umanitară acordată persoanelor victime ale războiului, indiferent de forma pe care o

îmbracă, nu constituie niciodată o ingerinţă în conflict Deci, o asemenea asistenţă umanitară trebuie să fie încurajată şi protejată.

Fiecare persoană aflată în puterea inamicului are dreptul la informaţii privind soarta membrilor familiei sale şi la primirea de ajutoare pentru supravieţuire.

Nimeni nu poate fi în mod arbitrar privat de proprietatea sa.

Un al doilea principiu este că persoanele protejate trebuie să fie tratate fără nici o discriminare, fondată pe rasă, naţionalitate, sex, limbă, : clasă socială, avere, opinii politice, filozofice sau religioase ori pe alt criteriu analog. Singurele derogări de tratament acceptate sunt cele în beneficiul unor persoane pentru a se înlătura inegalităţile ce ar rezulta din situaţia lor personală, nevoile lor sau starea medicală precară.

Un al treilea principiu este că fiecare individ are dreptul la siguranţa propriei persoane. Nimeni nu va fi pedepsit pentru acte pe care ; nu le-a comis. Represaliile, pedepsele colective, luările de ostateci, deportările sunt interzise. în cazul în care se pune problema pedepsirii, fiecare persoană trebuie să beneficieze de judecata unui tribunal legal constituit şi de garanţiile judiciare uzuale.

Persoanele protejate, victime ale războiului, nu pot renunţa la drepturile pe care convenţiile umanitare li le conferă..

Principiile menţionate sunt materializate în prevederile concrete din convenţiile internaţionale prin care sunt reglementate probleme specifice ale dreptului umanitar, care fac obiectul analizei în cele ce urmează, în cadrul căreia se va pune accentul pe acele prevederi convenţionale care cuprind obligaţii şi interdicţii a căror încălcare se sancţionează potrivit normelor de drept internaţional penal cuprinse în înseşi respectivele convenţii.

2. Statutul juridic al combatanţilor în conflictele armate contemporane.

Unul din principiile cu caracter cutumiar ale modului de ducere a războiului este că în timpul conflictului armat trebuie să se facă o netă distincţie între forţele armate beligerante şi populaţia civilă, iar în cadrul armatei Intre combatanţi şi necombatanţi, în general, numai combatanţii sunt cei abilitaţi să participe la luptă şi să comită acte de-violenţă armată împotriva adversarului în numele guvernului ţării căreia îi aparţin, fără a fi pedepsiţi pentru asemenea acte care, în afara calităţii pe care 6 au, ar intra sub incidenţa legii penale. în caz de capturare de către inamic combatanţii nu pot fi urmăriţi penal pentru însuşi faptul de a fi participat la conflict şi pentru violenţele armate exercitate, ei beneficiind de statutul ide prizonier de război.

Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a-de la Haga din 1907, recunoaşte statutul de beligerant următoarelor persoane:

1.1 Membrii armatei, atât combatanţi cât şi persoanele ataşate acesteia, cum ar fi cele din serviciile administrative militare, medicii, personalul sanitar, membrii justiţiei militare, preoţii, intendenţii, corespondenţii de război, care fac parte din armată fără a fi combatanţi.