Contractul Colectiv de Muncă

PARTEA I

CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCĂ

1. Actualitatea temei investigate

Instituţiile dreptului muncii, mai mult, poate, decât oricare dintre instituţiile juridice, au cunoscut şi cunosc o profundă transformare în contextul noilor modificări legislative din domeniul dreptului muncii, impuse, pe de o parte, de transformările structurale intervenite în economia românească, iar, pe de altă parte, de necesitatea armonizării legislaţiei de acquis-ul comunitar.

Firesc că instituţia încetării contractului individual de muncă, în general, iar în cadrul

acesteia, cea a încetării contractului de muncă din iniţiativa angajatorului, este supusă

aceluiaşi proces de transformare.

Datorită acestui fapt, preocupările noastre s-au îndreptat spre abordarea comprehensivă a acestei instituţii, încercând să învederăm fundamentele socio-juridice ale reglementărilor în domeniu.

În acest context, relevăm faptul că modificările de ordin legislativ au urmat cursul

firesc al transformărilor din baza materială şi din concepţia filozofico-juridică privind

instituţia dreptului muncii.

Actualitatea temei investigate rezidă şi în consecinţele ce le antrenează în plan

socio-juridic prin litigiile ce le generează. Necesitatea diminuării consecinţelor negative, în acest domeniu, a determinat legiuitorul să reglementeze limitativ situaţiile în care angajatorul poate să dispună încetarea contractului individual de muncă. În acest sens a creat şi instituţia concedierilor individuale şi colective, instituţie necunoscută în legislaţia muncii anterioară.

Obiectivele investigaţiei noastre privesc cazurile în care poate avea loc încetarea

contractului de muncă din iniţiativa angajatorului, din motive care ţin de persoana

salariatului sau care nu ţin de persoana salariatului.

Procedura concedierii salariaţilor din iniţiativa angajatorului a fost abordată în

lumina noilor reglementări ale legislaţiei muncii, fiind investigate, cu caracter de noutate, toate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile procedurale şi de formă ale încetării contractului de muncă.

2. Scurt istoric al reglementării contractului colectiv de muncă

Reglementările cuprinse in Codul civil si cele din Codul comercial nu au avut in

vedere, in mod special, raporturile juridice al căror obiect il reprezenta munca. Din

această cauză, a lipsei unui regim juridic atent chibzuit, care să surprindă in

coordonate reale funcţia economică si socială a muncii, s-a ajuns, de multe ori, la un

dezechilibru vătămător in relaţiile dintre muncitori si patroni.

Dezvoltarea industrială de la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX si,

ca consecinţă, cresterea numărului salariaţilor au condus la necesitatea reglementării

raporturilor dintre patroni si lucrători. Instrumentul capabil să răspundă acestui deziderat

a fost contractul colectiv de muncă. Apariţia si impunerea sa sunt considerate un mare

succes al miscării muncitoresti. De reţinut este că el a fost folosit inainte de a fi legiferat,

sub forma inţelegerilor dintre patroni si reprezentanţii sindicatelor in urma grevelor, ca

mijloc de rezolvare a conflictelor de muncă. De aceea, contractul colectiv de muncă a fost

numit un „copil al grevei".

„Convenţia colectivă de muncă - se menţiona in literatura de specialitate

interbelică – este una dintre cele mai mari reforme sociale realizate in veacul al XIX – lea

si prezintă o considerabilă importanţă pentru muncitori. Graţie ei, condiţiile de muncă nu

se mai stabilesc intre un muncitor slab, izolat, ros de foame si un patron puternic.

Lucrătorii, in această convenţie, se prezintă unităţii; ei reprezintă astfel o forţă egală cu

aceea a patronului si pot discuta cu el in condiţiuni de egalitate".

În ţara noastră, s-a vorbit pentru prima dată de contractul colectiv de muncă in

anul 1909 cu ocazia prezentării proiectului legii Orleanu, cand s-a recunoscut importanţa

acestui contract pentru „pacea socială".

Contractul colectiv a fost reglementat iniţial, pe cale indirectă, prin Legea

conflictelor colective de muncă din 1920. „Acest act normativ”, se arăta in expunerea de

motive a Legii contractelor de muncă din 1929, „introducand procedura obligatorie a

conciliaţiunii si in unele cazuri arbitrajul obligatoriu, a impus pe cale legală, dar indirectă,

regimul convenţiunilor colective de muncă, căci de cele mai multe ori rezultatul ca si

hotărarea de arbitraj, imbracă forma unui contract colectiv de muncă". Referire directă la

acest contract face Legea contractelor profesionale din 1921, desi utilizează o altă

terminologie. Astfel, in art. 32 se prevede că „sindicatele profesioniste de muncitori,

recunoscute ca persoane juridice se vor bucura de avantajul de a incheia, fie ca patroni

izolaţi, fie ca asociaţii de patroni, invoieli colective de muncă, iar in art. 25 că „sindicatul

profesional are dreptul să stea in justiţie pentru fapte izvorate din convenţiuni colective".

Necesităţile practice au dus la intocmirea unui proiect de lege special asupra

reglementării contractului colectiv de muncă in 1919, care insă nu a fost adoptat de Parlament.