Coneptul de administrație publică în țările UE

Din ce în ce mai des se pun fel de fel de întrebări în legătură cu odalităţile în care se poate realiza o reală integrare europeană politică, economică, culturală.

Având în vedere funcţiile administraţiei publice, ca principal instrument de implementare a opţiunilor politico-economice, studiile de ştiinţa administraţiei şi drept comparat, elaborate în mai multe ţări din Europa, şi-au pus frecvent intrebarea dacă există, sau dacă poate fi conceput un model european de administraţie publică.

În primul rând, este vorba de a defini o administraţie publică ideală, o administraţie tip, care ar putea deveni realitate numai în măsura în care ar însuma toate avantajele – deziderate pentru orice administraţie, adică: raţionalitate, eficacitate, servire optimă a cetăţenilor. Or, aşa ceva nu există.

Ceea ce considerăm că s-ar putea pune în discuţie şi ar fi conform aspiraţiei noastre către perfecţiune, ar fi identificarea unui pachet de caracteristici comune diferitelor administraţii europene, care ar constitui nucleul unei coerenţe interne pentru un ipotetic model european, distinct de alte modele posibil de imaginat. Această accepţiune este oarecum mai satisfăcătoare, dar rămâne încă o ipoteză, deoarece văzut din acest unghi, modelul administraţiei publice europene presupune corelaţii sistematice care, din păcate, încă nu pot fi stabilite ştiinţific.

Marea fractură între Europa de Est şi Vest, existentă până de curând, a generat dezvoltarea unor teze teoretice şi practici administrative substanţial deosebite între fostele ţări socialiste şi cele din occidentul european. Sistemul administrativ specific statului totalitar s-a prăbuşit sub propriile defecţiuni de construcţie, iar administraţia publică, construită pe principiile democratice ale statului de drept, s-a dovedit a fi superioară, astfel că ipoteticul model al unei administraţii publice europene nu poate avea în vedere decât administraţia publică de tip occidental şi deci, analiza noastră se va contura asupra ţărilor Europei occidentale. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în aceste ţări, regăsim din plin structuri şi instituţii administrative, cândva în stare de funcţionare în România interbelică.

Conceptul de administraţie publică îşi are originile în interiorul statului. Aristotel a distins trei forme de exprimare a puterii. Acestea pot fi traduse, folosind o terminologie modernă ca putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească. Statul absolutist, a concentrat totuşi, toate cele trei funcţii într-o singură mână, astfel că diferenţele dintre ele erau de interes pur teoretic. Diferenţierea formelor de putere statală a căpătat relevanţa practică doar odată cu apariţia iluminismului, dar împreună cu noţiunea fundamentală de egalitate şi libertate a indivizilor, a dat naştere la cerinţa ca libertatea individuală să fie garantată faţă de statul absolut atotputernic printr-o separare organizaţională a celor trei puteri. În vreme ce în statul absolutist activităţile statale ca întreg erau numite “administraţie” sau guvern, separarea organizaţională a puterilor a dus la o îngustare a conceptului de administraţie. În consecinţă, administraţia, a devenit componenta puterii executive, care a fost separată de puterile legislative şi judecătorească.

În această schemă organizaţională, nu a rămas loc “guvernului”, ca sursă independentă de putere, ci i-a rămas doar rolul de conducere, rol managerial în cadrul statului, sarcină ce ţine de domeniul administraţiei.

Principiul separaţiei puterilor a câştigat acces în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în constituţiile Europei. Totuşi, această afirmaţie ar trebui interpretată adăugând că principiul a fost pus în practică cu diferite grade de stricteţe. Ca o consecinţă, adesea a existat o discrepanţă între funcţiile reale şi realizarea puterilor. Acest lucru a condus la evoluţia diferitelor noţiuni ale administraţiei, una materială şi una organizaţională. Administraţia publică în sensul organizaţional este, pe de altă parte, totalitatea organelor administrative, altele decât organele legislativului, ale sistemului judecătoresc şi guvernului. În toate sistemele juridice europene este posibilă distingerea cercetării pentru unirea diferitelor forme de exprimare a puterii statelor într-o singură definiţie şi, în acest fel, dându-se un contur conceptual “administraţiei”. Foarte evidente sunt încercările de a da o definiţie satisfăcătoare în Franţa şi Germania. În Franţa, punctul de pornire pentru conceptual material de administraţie a fost separarea puterii în trei: legislaţie, administraţie plus guvernare şi jurisdicţie. Legiferarea stabileşte regulile generale ale organizării de stat.

Puterea judecătorească este separată de administraţie în ceea ce priveşte relaţia acesteia cu dreptul.

Pentru puterea judecătorească, legătura cu dreptul este un scop în sine; pentru administraţie, dreptul reprezintă limitele realizării unor scopuri care ţin atât de organizarea şi executarea legii, cât şi de gestiunea afacerilor statului sau ale colectivităţilor locale.