Comisia Europeană

Comisia Europeană a fost la origine Înalta Autoritate, înfiinţată prin Tratatul de la Paris privind constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). În calitate de organ executiv al Comunităţii, cu sediul la Luxemburg, această autoritate răspundea de punerea în aplicare a hotărârilor luate de CECO. La 10 august 1952, Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet, şi-a început prima şedinţă la Luxemburg.

Înalta Autoritate era independentă de guverne şi însărcinată cu administrarea producţiei cărbunelui şi oţelului, de altfel şi principala acţiune a noi înfiinţate comunităţi. Ea deţinea puterea executivă. Printre principalele sale atribuţii se mai numărau: definirea obiectivelor comune, acordarea de împrumuturi, intervenţie asupra preţurilor, cotelor de producţie. Instituţia era formată din nouă membri, numiţi prin comun acord de guvernele statelor membre CECO.

Cele şase state semnatare numeau direct un număr opt membri, al nouălea fiind ales de Înalta Autoritate. Hotărârile membrilor Înaltei Autorităţi se luau cu majoritate simplă de voturi. În 1967 Înalta Autoritate a CECO fuzionează cu organul executiv al celorlalte Comunităţi Europene CEE (Comunitatea Economică Europeană) şi CEA (Comunitatea Europeană a Atomului), devenind Comisia Comunităţii Europene.

2. Constituirea Comisiei Europene

Comisia reprezintă organul executiv comunitar, având un caracter supranaţional, ce a evoluat odată cu progresul construcţiei europene. Comisia a fost prevăzută ca organ comunitar în fiecare din cele trei tratate constitutive ale Comunităţilor europene, exprimând interesul comun, independent de compoziţia statală a acestor organe.

Comisia Europeană , cea mai originală dintre instituţiile comunitare, este formată în prezent din 27 de comisari desemnaţi de guvernele statelor membre, pe baza competenţei lor generale, profesionale.

Numărul membrilor Comisiei poate fi modificat de Consiliu statuând în unanimitate. În perspectiva primirii de noi membri în cadrul Uniunii Europene, problema modificării numărului membrilor Comisiei rămâne deschisă. În literatura de specialitate s-a exprimat opinia conform căreia fiecare stat membru ar trebui să aibă doar un comisar.

Reuniunea de la Nisa încheiată la 11 decembrie 2000, a examinat printre alte probleme legate de viitoarea extindere a Uniunii Europene şi problema componenţei Comisiei. În legătura cu aceasta s-a convenit ca statele membre care au doi comisari să renunţe la cel de al doilea până în anul 2005 în favoarea statelor nou primite, dar numărul comisarilor să nu depăşească 27 de membri.

Calitatea de comisar poate fi deţinută numai de către cetăţeni ai statelor membre, Comisia trebuind să cuprindă cel puţin un cetăţean al fiecărui stat membru, fără ca numărul comisarilor având cetăţenia aceluiaşi stat să fie mai mare decât doi .

În prezent cinci state au căte doi membri în cadrul Comisiei, respectiv Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania, iar celelalte state au căte un singur membru.

Tratatul de la Maastricht a adus modificări în privinţa modalităţii de desemnare a membrilor Comisiei. Astfel, Guvernele statelor membre desemnează de comun acord, după consultarea Parlamentului European, personalitatea pe care intenţionează să o numească preşedinte al Comisiei. În acest mod, desemnarea Preşedintelui Comisiei primeşte din partea Parlamentului European o legitimitate democratică directă. Guvernele statelor membre, în consultarea cu preşedintele desemnat al Comisiei, desemnează celelalte personalităţi pe care urmează să le numească membri ai Comisiei.

Tratatul de la Amsterdam a adus o modificare de conţinut în legătură cu modul de desemnare al preşedintelui Comisiei, constantându-se creşterea rolului Parlamentului European în cadrul acestei proceduri. Desemnarea de către statele membre a personalităţii avute în vedere ca preşedinte al Comisiei este supusă aprobării Parlamentului. Prin urmare, simpla consultare a Parlamentului European prevăzută prin Tratatul de la Maastricht se înlocuieşte cu necesitatea aprobării de către această instituţie.