Cetățenia Europeană

Introducere:

Uniunea Europeană, organizaţie clădită din ruinele celui de-al doilea război mondial din dorinţa de a stăvili războiul pe continent odată pentru totdeauna, a fost sortită încă de la început să capete într-o bună zi contururi politice, astfel încât Europa politică unită devine acum miza esenţială a viitorului Europei. Această aspiraţie a devenit din ce în ce mai manifestă de la adoptarea în 1992 a Tratatului de la Maastricht, culminând astăzi cu dezbaterile asupra Constituţiei Europene.

Dar această Europă număra acum aproape de cinci sute de milioane de persoane, la care se adăuga încă vreo câteva zeci de milioane odată cu aderarea României şi Bulgariei. Participarea acestora la dezvoltarea Europei politice rămâne însă limitată. Despre a cui Europa vorbim atunci, dacă nu despre cea a cetăţenilor ei- “Europa” de astăzi a fost făurită încă de la început de elitele politice conducătoare şi nu de cetăţeni. Mai este oare azi posibilă continuarea acestui traseu- Puţin probabil. Discuţiile aprinse şi criticile aduse Uniunii din cauza deficitului ei democratic o dovedesc. În această construcţie politică, principiile democraţiei reprezentative apar abia în anii 70, odată cu alegerea pentru prima dată a Parlamentului European prin sufragiu universal direct şi odată cu enunţarea drepturilor fundamentale (“Carta europeană a drepturilor fundamentale” adoptată în 1999 de Consiliul european de la KA¶ln).

Dar despre ce fel de cetăţeni şi despre ce fel de cetăţenie este vorba aici- Răspunsul la această întrebare este fundamental nu numai pentru că priveşte în mod direct destinele acestor sute de milioane de oameni care trăiesc în UE, ci şi tot ceea ce s-a încercat a se construi pe continent în ultima jumătate de secol. El se referă în mod expres la caracterul democratic al acestei construcţii politice. Iar cei aflaţi în centrul acestei discuţii sunt cetăţenii. Philippe Herzog enumeră trei piloni pentru a ajunge la democraţia populară: ameliorarea democraţiei reprezentative, participarea permanenţă a cetăţenilor şi a actorilor sociali şi inventarea unei cetăţenii europene.

Deplasarea centrului de interes pentru Europa de la o elită intelectuală şi politică minoritară la ansamblul cetăţenilor din Europa reprezintă trecerea de la o construcţie artificială la o entitate noua transnaţională şi supranaţională legitimată de acordul cetăţenilor săi responsabili şi interesaţi de viaţa publică europeană; de la o entitate juridică abstractă şi îndepărtată de cotidian la o veritabilă societate europeană ai cărei cetăţeni vor fi legaţi prin noi reţele de solidaritate. Discuţia despre cetăţenia europeană se înscrie în cadrul mai larg al teoriei şi filosofiei politice, juridice şi sociologice.

Conceptul de cetăţenie europeană se referă la relaţia politică şi juridică directă dintre cetăţenii statelor membre şi Uniune, la statutul juridic al cetăţenilor ţărilor membre ale Uniunii Europene. Acest statut a fost introdus de Tratatul de la Maastricht şi dezvoltat de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi supranaţionale. Cetăţenia ca şi concept are un conţinut atât politic (cetăţenia ca drept al Cetăţii definind statutul personal al unui individ) cât şi juridic (referitor la ansamblul de drepturi subiective pe care un individ le poate invocă). Condiţia existenţială a cetăţeniei este capacitatea de a avea drepturi (drepturi subiective conform teoriei pozitive a dreptului) şi de a le putea pune în aplicare. Pe cale de consecinţă, cetăţenia europeană există în măsura în care titularii săi se pot bucura de drepturile care derivă din acest statut.

1.1. Contextul cultural şi istoric al cetăţeniei:

Aşa cum am văzut, cetăţenia se află în centrul dezbaterilor contemporane. Acest concept controversat şi mobilizator are meritul de a exprima chintesenţa gândirii politice dintr-o epocă istorică şi de a sintetiza ansamblul problemelor care rezultă din relaţia stat-cetăţeni. Este un termen paradigmatic, caracterizat prin următoarele trăsături:

a) este o construcţie culturală, specifică anumitor valori şi semnificaţii;

b) are o evoluţie istorică, în funcţie de tipul de societate şi modul de guvernare cu care a fost asociat;

c) este expresia dominaţiei occidentale, fiind rezultatul gândirii politice europene care s-a impus în toată lumea;

d) are un conţinut contradictoriu, fiind capabil să desemneze atât drepturile cât şi obligaţiile, să încorporeze atât o viziune individuală cât şi una colectivă asupra societăţii.

Termenul ca atare vine din gândirea greacă, fiind preluat de limbile europene moderne (în special franceza şi engleza) prin intermediul limbii latine. El a apărut mai întâi în cetăţile-stat din Grecia antică şi a fost transferat la Roma o dată cu alte produse ale culturii antice greceşti. Aici a cunoscut o nouă dezvoltare, legată îndeosebi de asocierea cu virtutea civică (idealul moral al Romei republicane) şi de problemele de implementare a cetăţeniei romane. Uitat mult timp, termenul de cetăţenie a reapărut în timpul Revoluţiei Franceze (1789), când a fost coroborat pentru prima dată cu drepturile omului. Secolul XIX a consacrat relaţia dintre cetăţenie şi statul-naţiune pentru ca, din nou, să urmeze o fază de declin, în perioada interbelică. Sensul multidimensional de astăzi (cetăţenia politică, civilă şi socială) îl datorăm sociologului englez Marshall care, practic, a reuşit să capteze interesul lumii academice pentru acest termen paradigmatic. De atunci, aşa cum am văzut în capitolul precedent, cetăţenia domină dezbaterea contemporană din ştiinţele politice şi sociale.

Într-o cercetare anterioară (Bîrzea, 2003), am colectat definiţii ale cetăţeniei din diverse limbi şi medii culturale. În Anexa I, care sintetizează datele respective, constatăm că termenul de „cetăţenie“ este specific limbilor latine şi limbii engleze, care încorporează rădăcina comună „civitas“ („civis“ = cetate). Aceasta, la rândul său, este o traducere a cuvântului „polis“, denumirea greacă pentru cetatea-stat. În limbile scandinave, rădăcina comună este tot echivalentul pentru „cetate“ (burg) iar în limba germană apar trei referinţe diferite: una care denumeşte naţionalitatea („Staatsangehörigkeit“), alta care desemnează statutul de deţinător de drepturi („Staatsbürgerschaft“) şi alta care subînţelege participarea politică („Staatsbürgerstatus“). În limbile slave, care au preluat mai târziu acest termen, echivalentul pentru cetăţenie trimite la „obscia“, care înseamnă de fapt comunitate (prima formă de organizare politică, înaintea statului unitar). Cele mai mari diferenţe se constată însă în cadrul culturilor non-occidentale. În limbile popoarelor din Asia Centrală, de exemplu, cetăţenia este tradusă frecvent prin patriotism iar în limba arabă ea evocă apartenenţa la un anumit teritoriu („wand“ = patrie, teritoriu). În sfârşit, în limba chineză se pune accentul pe obligaţii şi îndatoriri publice, conform doctrinei confucianiste a dependenţei părţii faţă de ansamblu şi a loialităţii individului faţă de stat

În ce priveşte evoluţia istorică a cetăţeniei, ea poate fi sintetizată în următorul tablou:

- Atena – democraţia („guvernarea de către popor“) presupune cetăţeni. Statutul de „cetăţean“ era acordat doar indivizilor liberi (aproximativ 25.000 în Atena; cam tot atâţia erau sclavi şi femei, care aparţineau comunităţii domestice sau „domos“, fără să beneficieze de statutul de cetăţean).