Introducere:
Uniunea Europeana, organizatie cladita din ruinele celui de-al doilea razboi mondial din dorinta de a stavili razboiul pe continent odata pentru totdeauna, a fost sortita inca de la inceput sa capete intr-o buna zi contururi politice, astfel incat Europa politica unita devine acum miza esentiala a viitorului Europei. Aceasta aspiratie a devenit din ce in ce mai manifesta de la adoptarea in 1992 a Tratatului de la Maastricht, culminand astazi cu dezbaterile asupra Constitutiei Europene.
Dar aceasta Europa numara acum aproape de cinci sute de milioane de persoane, la care se adauga inca vreo cateva zeci de milioane odata cu aderarea Romaniei si Bulgariei. Participarea acestora la dezvoltarea Europei politice ramane insa limitata. Despre a cui Europa vorbim atunci, daca nu despre cea a cetatenilor ei- "Europa" de astazi a fost faurita inca de la inceput de elitele politice conducatoare si nu de cetateni. Mai este oare azi posibila continuarea acestui traseu- Putin probabil. Discutiile aprinse si criticile aduse Uniunii din cauza deficitului ei democratic o dovedesc. In aceasta constructie politica, principiile democratiei reprezentative apar abia in anii 70, odata cu alegerea pentru prima data a Parlamentului European prin sufragiu universal direct si odata cu enuntarea drepturilor fundamentale ("Carta europeana a drepturilor fundamentale" adoptata in 1999 de Consiliul european de la KA?ln).
Dar despre ce fel de cetateni si despre ce fel de cetatenie este vorba aici- Raspunsul la aceasta intrebare este fundamental nu numai pentru ca priveste in mod direct destinele acestor sute de milioane de oameni care traiesc in UE, ci si tot ceea ce s-a incercat a se construi pe continent in ultima jumatate de secol. El se refera in mod expres la caracterul democratic al acestei constructii politice. Iar cei aflati in centrul acestei discutii sunt cetatenii. Philippe Herzog enumera trei piloni pentru a ajunge la democratia populara: ameliorarea democratiei reprezentative, participarea permanenta a cetatenilor si a actorilor sociali si inventarea unei cetatenii europene.
Deplasarea centrului de interes pentru Europa de la o elita intelectuala si politica minoritara la ansamblul cetatenilor din Europa reprezinta trecerea de la o constructie artificiala la o entitate noua transnationala si supranationala legitimata de acordul cetatenilor sai responsabili si interesati de viata publica europeana; de la o entitate juridica abstracta si indepartata de cotidian la o veritabila societate europeana ai carei cetateni vor fi legati prin noi retele de solidaritate. Discutia despre cetatenia europeana se inscrie in cadrul mai larg al teoriei si filosofiei politice, juridice si sociologice.
Conceptul de cetatenie europeana se refera la relatia politica si juridica directa dintre cetatenii statelor membre si Uniune, la statutul juridic al cetatenilor tarilor membre ale Uniunii Europene. Acest statut a fost introdus de Tratatul de la Maastricht si dezvoltat de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi supranationale. Cetatenia ca si concept are un continut atat politic (cetatenia ca drept al Cetatii definind statutul personal al unui individ) cat si juridic (referitor la ansamblul de drepturi subiective pe care un individ le poate invoca). Conditia existentiala a cetateniei este capacitatea de a avea drepturi (drepturi subiective conform teoriei pozitive a dreptului) si de a le putea pune in aplicare. Pe cale de consecinta, cetatenia europeana exista in masura in care titularii sai se pot bucura de drepturile care deriva din acest statut.
1.1. Contextul cultural si istoric al cetateniei:
Asa cum am vazut, cetatenia se afla in centrul dezbaterilor contemporane. Acest concept controversat si mobilizator are meritul de a exprima chintesenta gandirii politice dintr-o epoca istorica si de a sintetiza ansamblul problemelor care rezulta din relatia stat-cetateni. Este un termen paradigmatic, caracterizat prin urmatoarele trasaturi:
a) este o constructie culturala, specifica anumitor valori si semnificatii;
b) are o evolutie istorica, in functie de tipul de societate si modul de guvernare cu care a fost asociat;
c) este expresia dominatiei occidentale, fiind rezultatul gandirii politice europene care s-a impus in toata lumea;
d) are un continut contradictoriu, fiind capabil sa desemneze atat drepturile cat si obligatiile, sa incorporeze atat o viziune individuala cat si una colectiva asupra societatii.
Termenul ca atare vine din gandirea greaca, fiind preluat de limbile europene moderne (in special franceza si engleza) prin intermediul limbii latine. El a aparut mai intai in cetatile-stat din Grecia antica si a fost transferat la Roma o data cu alte produse ale culturii antice grecesti. Aici a cunoscut o noua dezvoltare, legata indeosebi de asocierea cu virtutea civica (idealul moral al Romei republicane) si de problemele de implementare a cetateniei romane. Uitat mult timp, termenul de cetatenie a reaparut in timpul Revolutiei Franceze (1789), cand a fost coroborat pentru prima data cu drepturile omului. Secolul XIX a consacrat relatia dintre cetatenie si statul-natiune pentru ca, din nou, sa urmeze o faza de declin, in perioada interbelica. Sensul multidimensional de astazi (cetatenia politica, civila si sociala) il datoram sociologului englez Marshall care, practic, a reusit sa capteze interesul lumii academice pentru acest termen paradigmatic. De atunci, asa cum am vazut in capitolul precedent, cetatenia domina dezbaterea contemporana din stiintele politice si sociale.
Intr-o cercetare anterioara (Birzea, 2003), am colectat definitii ale cetateniei din diverse limbi si medii culturale. In Anexa I, care sintetizeaza datele respective, constatam ca termenul de ,,cetatenie" este specific limbilor latine si limbii engleze, care incorporeaza radacina comuna ,,civitas" (,,civis" = cetate). Aceasta, la randul sau, este o traducere a cuvantului ,,polis", denumirea greaca pentru cetatea-stat. In limbile scandinave, radacina comuna este tot echivalentul pentru ,,cetate" (burg) iar in limba germana apar trei referinte diferite: una care denumeste nationalitatea (,,Staatsangehorigkeit"), alta care desemneaza statutul de detinator de drepturi (,,Staatsburgerschaft") si alta care subintelege participarea politica (,,Staatsburgerstatus"). In limbile slave, care au preluat mai tarziu acest termen, echivalentul pentru cetatenie trimite la ,,obscia", care inseamna de fapt comunitate (prima forma de organizare politica, inaintea statului unitar). Cele mai mari diferente se constata insa in cadrul culturilor non-occidentale. In limbile popoarelor din Asia Centrala, de exemplu, cetatenia este tradusa frecvent prin patriotism iar in limba araba ea evoca apartenenta la un anumit teritoriu (,,wand" = patrie, teritoriu). In sfarsit, in limba chineza se pune accentul pe obligatii si indatoriri publice, conform doctrinei confucianiste a dependentei partii fata de ansamblu si a loialitatii individului fata de stat
In ce priveste evolutia istorica a cetateniei, ea poate fi sintetizata in urmatorul tablou:
- Atena - democratia (,,guvernarea de catre popor") presupune cetateni. Statutul de ,,cetatean" era acordat doar indivizilor liberi (aproximativ 25.000 in Atena; cam tot atatia erau sclavi si femei, care apartineau comunitatii domestice sau ,,domos", fara sa beneficieze de statutul de cetatean).
După plată vei primi prin email un cod de download pentru a descărca gratis oricare alt referat de pe site (vezi detalii).
