Bunurile Proprii ale Soților și Dovada Acestora

Familia este principala formă de organizare a vieţii în comun a oamenilor legaţi prin căsătorie sau rudenie. Relaţiile de familie au o importanţă majoră rezultând şi din reglementarea distinctă pe care legiuitorul le-a dat-o. Ele s-au individualizat şi s-au delimitat în suficientă măsură de relaţiile de drept civil, constituind un obiect distinct, de sine stătător, vizat de dreptul familiei.

Codul Familiei prezintă căsătoria ca fiind actul juridic pentru încheierea căruia este nevoie ca viitorii soţi să îşi exprime consimţământul valabil în condiţiile legii. După încheierea căsătoriei, soţii au un statut legal de persoane căsătorite, în tot timpul cât durează aceasta.

Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii, deşi în mod obişnuit prin familie se înţeleg părinţii şi copiii, chiar şi numai cei doi soţi compun o familie. Căsătoria încheiată cu alt scop decât cel al întemeierii unei familii este sancţionată cu nulitatea absolută.

Încheierea căsătoriei generează, între cei care o încheie, raporturi multiple şi complexe, de diferite naturi, dintre care numai unele fac obiectul reglementărilor juridice.

Sunt supuse reglementărilor legale în special relaţiile de natură patrimonială, dar şi unele cu caracter personal - nepatrimonial, stabilindu-se drepturi şi obligaţii reciproce între soţi. Importanţa unor asemenea dispoziţii normative apare cu mai multă intensitate atunci când între soţi se ivesc neînţelegeri în privinţa drepturilor şi obligaţiilor lor şi atunci când se pune problema desfacerii căsătoriei prin divorţ.â

Numeroasele raporturi patrimoniale care iau fiinţă între soţi în timpul căsătoriei pot fi cuprinse în trei categorii:

a) raporturi care se nasc cu privire la contribuţia soţilor la cheltuielile căsniciei;

b) raporturi cu privire la bunurile lor;

c) raporturi privitoare la obligaţia reciprocă de întreţinere.

În general, raporturile patrimoniale dintre soţi sunt stabilite prin normele Codului familiei, dar există şi acte juridice pe care soţii le încheie şi îşi găsesc reglementarea în Codul civil. De altfel, în acele cazuri în care dreptul familiei nu oferă soluţii normative proprii acestora, urmează a se face aplicarea dispoziţiilor dreptului civil.

Bunurile soţilor, în legătură cu care se creează raporturile care au cea mai mare pondere în ansamblul relaţiilor patrimoniale dintre ei sunt, potrivit Codului familiei, împărţite în: bunuri comune, care constituie regula, şi bunuri proprii, care constituie excepţia. Această afirmaţie îşi are temeiul în aceea că toate bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt prezumate de lege a fi comune. În schimb, pentru ca un bun să poată fi considerat propriu al unuia dintre soţi, va trebui să se facă dovadă în acest sens.

Prezumţia de comunitate are la bază realitatea că, în mod obişnuit, soţii dobândesc bunuri în timpul căsătoriei din veniturile ce sunt rezultatul muncii lor. Legiuitorul a înţeles să acorde prioritate comunităţii de bunuri tocmai datorită faptului că aceasta este destinată acoperirii sarcinilor rezultate din căsătorie, precum şi creşterii şi educării copiilor.

Accepţiunea care trebuie conferită noţiunii de bunuri, folosită de Codul familiei, este aceea din dreptul civil, în sensul că ea cuprinde bunurile corporale (mobile şi imobile) precum şi toate drepturile reale (principale şi accesorii) şi drepturile de creanţă, adică tot ceea ce se află în circuitul civil. Sunt două categorii de patrimonii legate de persoana soţului: pe de o parte, categoria bunurilor comune ambilor soţi, iar, pe de altă parte, categoria bunurilor proprii fiecăruia.

Art. 30 Codul familiei prevede, în alineatul întâi, că: “Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”, iar prin alineatul al treilea instituie o scutire de dovadă în ceea ce priveşte bunurile comune al căror caracter este prezumat de legiuitor.

Regula este, deci, că bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, însă, prin excepţie soţii au, cum rezultă din prevederile art. 31 Codul familiei, şi bunuri proprii.

Cele două categorii mari, bunurile comune şi proprii, nu trebuie considerate ca delimitate ireversibil, căci, în anumite împrejurări, bunurile comune pot deveni proprii, ca bunăoară prin împărţirea lor în timpul căsătoriei. Caracterul de bunuri proprii sau comune poate fi schimbat retroactiv, ca în cazul declarării morţii unuia din soţi şi a rectificării ulterioare a datei acesteia sau chiar a anulării hotărârii declarative de moarte.