Avantaje și Dezavantaje ale Justiției Restaurative

„Căutarea justiţiei înseamnă căutarea eternă a fericirii umane... Justiţia e fericirea socială, garantată de ordinea socială”, afirma Hans Kelsen. Pornind chiar și de la această afirmație putem spune că societatea, sinergic legată de justiție și aflată într-o permanentă schimbare, a căutat dintotdeauna un sistem cât mai potrivit pentru sancționarea comportamentelor deviante ale căror consecințe se răsfrâng asupra „aproapelui”, sistem care să dea atenție la nevoile și obligațiile sociale care le depășesc pe cele ale părților imediat interesate. Justiția restaurativă, percepută uneori ca o reîntoarcere la practice tradiționale de rezolvare a conflictelor, alteori ca o instituție nouă (Doina Balahur, Brian Littlechild, Roger Smith, 2007: 32), pare a fi răspunsul cel mai potrivit la problema restabilirii păcii în comunitate. De ce spun justiția restaurativă și de ce ar alege cineva pentru acest model de justiție în detrimentul celui clasic? Consider că pentru a răspunde la aceste întrebări este nevoie de o analiză comparativă dintre modelul restaurativ şi paradigma clasică de justiţie retributivă.

Ceea ce mi se pare deosebit de interesant, este că societatea tot vorbește de „îndeplinirea actului de dreptate”. Ei bine, am raliat la părerile lui Howard Zehr și Ali Gohar și consider că nu se poate vorbi despre ”înfăptuirea dreptății” dacă ne menținem concentrarea exclusiv asupra întrebărilor care conduc sistemele de justiție actuale: Ce legi au fost încălcate? Cine a comis fapta? Ce pedeapsă merită ei? Justiția necesită răspunsuri, însă la întrebări precum: De ce s-a întâmplat acest lucru? Cine a fost rănit? Ce nevoi are? Ale cui sunt aceste obligații și responsabilități? Cine are o miză în această situație? Ce proces poate implica părțile să găsească soluții și să prevină reapariția conflictului? Justiția restaurativă ne cere să schimbăm nu doar obiectivele, ci și întrebările noastre. Mai presus de toate, justiția restaurativă este o invitație de alăturare într-un dialog, astfel încât să putem sprijini și de a învăța unii de la alții. (Howard Zehr, Ali Gohar, 2003: 63) „Justiţia restaurativă încearcă să vindece şi să îndrepte răul produs” (Howard Zehr, Harry Mika în: Eugene McLaughlin, Ross Fergusson, Gordon Hughes, Louise Westmarland 2004: 41-42) fiind privită de Tony Marshall ca procesul în cadrul căruia părţile implicate într-o infracţiune stabilesc împreună cum să trateze consecinţele infracţiunii şi implicaţiile sale pentru viitor” (Tony Marshall,1999: 5).

După cum putem observa mai sus, sunt de părere că justiția restaurativă privește dintr-o altă perspectivă conflictul. În acest sens, este necesar a face câteva diferențieri. Astfel, diferențe majore dintre modelul retributiv și cel restaurativ pleacă mai întâi de toate de la definirea delictului. Primul, percepe delictul ca fiind o transgresare a ordinii sociale şi, implicit, ca un prejudiciu adus statului iar cel din urmă îl consideră un prejudiciu cauzat victimelor (individuale sau colective). Justiția restaurativă se fundamentează pe un "model" ghidat de norme şi principii practice, menit să asigure un tratament mai adecvat al victimei, dar şi a delincventului în raport cu victima şi întreaga comunitate în timp ce justiţia penală tradiţională, cu caracter retributiv pune accentul pe pedeapsă, prin aplicarea unei sancţiuni delincventului în raport cu fapta comisă. Reprezentând un nou curent în filozofia penală actuală, justiţia restaurativă este un "proces în care toate părţile care au legătură cu un anumit delict se organizează şi colaborează pentru identificarea unor căi prin care să fie înlăturate consecinţele negative ale delictului şi implicaţiile sale pentru viitor". Principiile justiţiei restaurative se bazează pe negociere, mediere, reparaţie, responsabilitate, voluntariat, spirit comunitar, remediere şi prevenţie timpurie. Sistemul de tip restaurativ se focalizează asupra reparaţiei daunelor şi prejudiciilor aduse victimei de către agresor, pentru ca acesta să-şi conştientizeze fapta comisă şi să-şi asume direct răspunderea pentru consecinţele produse, ceea ce diferă de intervenţia penală retributivă care conferă delincventului un rol pasiv, obligat să suporte o pedeapsă sau o măsură de tratament. În mod complementar, în acest tip de justiţie se schimbă şi rolul victimei, care devine actorul principal spre deosebire de justiţia clasică unde victima are un rol secundar, uneori fiind chiar complet ignorată, iar alteori chiar "revictimizată". (Lode Walgrave, 1998: 34)