Aspecte generale privind executarea silită - participanții la executarea silită

1. NOŢIUNEA, NATURA JURIDICĂ ŞI SCOPUL EXECUTĂRII SILITE

1.1. Noţiunea executării silite

Hotărârea judecătorească conferă posibilitatea celui care a câştigat procesul de a solicita să valorifice drepturile ce rezultă din aceasta, pe cale silită, dacă cel care a pierdut procesul nu-şi execută obligaţia de bunăvoie.

Executarea silită reprezintă ultima fază a procesului civil şi una din formele de manifestare a acţiunii civile ; aşadar, scopul activităţii judiciare nu se poate limita doar la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti favorabile întrucât simpla recunoaştere a dreptului sau obligarea debitorului de a restabili dreptul încălcat ori contestat nu este, adeseori suficientă .

Astfel, executarea silită poate fi definită ca fiind „procedura prin mijlocirea căreia debitorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire, în mod silit” .

Întrucât, în masa titlurilor executorii ponderea cea mai mare revine titlurilor constituie prin hotărâri judecătoreşti, legislaţia a consacrat procedura execuţională ca parte a procesului civil. Imperativul de a integra procesului civil faza executării rezidă din însăşi raţiunea de a fi a acţiunii civile, care tinde să asigure realizarea dreptului ca scop şi nu numai obţinerea hotărârii judecătoreşti care consfinţeşte părţii dreptul dedus judecăţii.

În aceste condiţii, recurgerea la forţa de constrângere a statului pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse printr-o hotărâre judecătorească apare ca fiind judicioasă şi necesară atunci când executarea acesteia nu se face în mod voluntar (art. 371 C. proc. civ.). Ca formă a constrângerii de stat, executarea realizată prin procedura de executare silită are caracter judiciar, întrucât se integrează în câmpul acţiunii civile şi prin aceasta operei justiţiei, funcţiei jurisdicţionale a statului.

Realizarea dreptului pe calea constrângerii are în vedere nu numai dreptul subiectiv (sau interesul legitim încălcat) dar şi dreptul obiectiv, ordinea de drept care a fost deopotrivă nesocotită o dată cu atingerea adusă dreptului subiectiv al titularului .

Trebuie reţinut că executarea silită nu este însă obligatorie, dar ea este întotdeauna posibilă, întrucât de ele mai multe ori, debitorul, în faţa unei hotărâri înzestrate cu forţă executorie şi putere de lucru judecat, conştientizează justeţea hotărârii date, motiv pentru care ca proceda de bună voie la realizarea obligaţiei dispuse în sarcina sa.

Dar, întrucât pot exista şi situaţii în care debitorul nu-şi execută voluntar obligaţiile, legiuitorul a instituit un ansamblu de mijloace procedurale de natură a face posibilă realizarea efectivă a dreptului în cazurile de opunere ale debitorului la îndeplinirea obligaţiilor statuate prin hotărârea judecătorească pronunţată împotriva sa.

Atunci când cel condamnat printr-o hotărâre judecătorească îşi îndeplineşte de bunăvoie obligaţiile reţinute în sarcina sa de către instanţă, se realizează o executare voluntară şi orice altă procedură pentru finalizarea constrângerii devine inutilă; dacă însă partea obligată prin hotărâre nu o execută de bunăvoie, atunci cealaltă partea - care a avut câştig de cauză - va putea cere executarea silită, situaţie ce îşi găseşte justificarea în faptul că atâta vreme cât legea recunoaşte şi garantează persoanelor drepturi subiective şi interese legitime, ea trebuie să le pună la dispoziţie şi mijlocul legal pentru realizarea lor. În lipsa constrângerii, realizată ca mijloc legal prin urmărirea silită a debitorului, dreptul recunoscut printr-o hotărâre trecută în puterea lucrului judecat ar fi o simplă aparenţă, iar hotărârea judecătorească ar deveni inutilă.

Reţinem astfel, că această fază procedurală - executarea silită - se caracterizează prin existenţa unor norme procedurale destinate a institui mijloace eficiente pentru realizarea dispoziţiilor cuprinse într-un titlu executoriu. Denumirea este consacrată şi în alte legislaţii, în termeni identici sau asemănători. Astfel, în Franţa, vechiul Cod de procedură civilă consacra Titlul al VI-lea din Cartea a V-a (intitulată „De l’execution des jugements”) tocmai regulilor generale privitoare la executarea silită (“Regles generales sur l’exécution forcée des jugements et actes”) .

Legea nr. 91-650 din 9 iulie 1991, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993 - noua reglementare procesuală din Franţa - se referă chiar în primul articol la conceptul de executare forţată sau silită.

Legislaţia provinciei canadiene Quebec se referă şi ea în termeni expreşi la instituţia executării silite: în acest sens, pot fi date ca exemplu dispoziţiile cuprinse în Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă din Quebec, consacrate executării hotărârilor (“Exécution des jugements”). Primul titlu din această carte a execuţiei voluntare este denumit “De l’exécution voluntaire”, iar cel de-al doilea titlu este rezervat instituţiei denumite în dreptul român - executare silită (în dreptul francez: “De l’exécution forcée des jugements”). În aceeaşi ordine de idei, exemplificăm şi aspecte din Codul de procedură civilă italian, care consacră Cartea a III-a procedurii de executare (“Del Prcocesso di executione”). În primul articol din această carte - art. 474 alin. 1 se arată că executarea silită (“esecuzione forzata”) nu poate avea loc decât în temeiul unui titlu executor (“titulo executivo”).