Aspecte generale privind cauzele justificative

Conceptul de cauze justificative și rațiunea de a fi.

Textul art. 18 NCP consacră instituția cauzelor justificative, prevăzând că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege.

Aceasta înseamnă că o infracțiune poate să nu existe nu numai dacă lipsește una dintre trăsăturile esențiale ale acesteia, dar și atunci când fapta concretă, deși prezintă toate aceste trăsături, este comisă în situații care îi conferă un caracter licit, adică permis în lumina unor cerințe superioare ale ordinii juridice, fiind înlăturat caracterul ilicit al faptei.

În societate există nu numai norme care interzic sau ordonă anumite comportamente, sub sancțiunea pedepsei, dar și norme permisive, adică norme care înlătură caracterul nepermis al unor fapte, chiar dacă sunt descrise într-o normă de incriminare . Normele permisive, spre deosebire de cele prohibitive sau onerative, nu operează numai în cadrul unei ramuri determinate a dreptului (cum ar fi, de pildă, în dreptul penal) ci își manifestă incidența în raport cu toate ramurile dreptului . Acestea au la bază interesul statului de a asigura ordinea juridică în ansamblul său. Așa, de pildă, norma penală referitoare la legitima apărare, deși este înscrisă în Codul Penal, dă expresie unor interese superioare ordinii juridice penale, și anume intereselor comune tuturor ramurilor dreptului, mai precis interesului de a asigura ordinea juridică prin permisiunea de a răspunde cu forța la o acțiune care folosește forța (vim vi repellere licet) .

Clasificarea cauzelor justificative. În funcție de modul cum sunt definite de normele juridice, cauzele justificative pot fi explicite, adică prevăzute în mod expres de lege, și implicite, adică deduse din reglementările legale ale unor activități. Din prima categorie fac parte cele prevăzute în art. 19-22 NCP, și anume legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și consimțământul persoanei vătămate. Din a doua categorie fac parte acele situații admise de lege care prevăd fapte care nu sunt considerate infracțiuni (de pildă, percheziția domiciliară, arestarea preventivă, corecția domestică - art. 489 NCC).

Pe de altă parte, în funcție de sfera lor de incidență, cauzele justificative pot fi generale sau comune, adică cele aplicabile tuturor infracțiunilor (de exemplu, legitima apărare) și speciale, adică cele care sunt aplicabile anumitor infracțiuni (de pildă, avortul terapeutic).

1. LEGITIMA APĂRARE

Noțiune - este cauza justificativă care înlătură caracterul penal al faptei, constând în apărarea realizată prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, pentru a împiedica un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana celui care se apără, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului . (art. 19 alin. 2 NCP).

Legea instituie o prezumție relativă de legitimă apărare în cazul în care atacul constă în fapta unei persoane de a pătrunde ori de a încerca să pătrundă fără drept, prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace ori în timpul nopții, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, iar apărarea prezumată legitimă este comisă printr-o faptă prevăzută de legea penală pentru a respinge pătrunderea fără drept, necesară pentru înlăturarea atacului și proporțională cu gravitatea acestuia .

Spre deosebire de C.pen. din 1969, NCP nu asimilează excesul justificat de apărare legitimei apărări, drept cauză justificativă, calificându-l drept cauză de neimputabilitate, în art. 26 NCP, sub denumirea de exces neimputabil .

Condițiile legitimei apărări

1.1 Condiții privind atacul

a) Să existe un atac material - se exercită prin violență fizică sau prin mijloace care pun în pericol fizic valoarea socială protejată. Poate consta fie într-o faptă comisivă, fie într-o faptă omisivă proprie ori improprie (comisivă prin omisiune), în ipoteza în care prin omisiune se aduce o atingere materială valorii sociale protejate de norma penală.

b) Atacul să fie direct - acțiunile sau inacțiunile să creeze un pericol care amenință direct persoana și drepturile acesteia sau un interes general. Nu este necesară existența unui contact fizic nemijlocit între agresor și victimă sau valoarea ocrotită prin legea penală (de pildă, în cazul atacului constând prin asaltul cu un cuțit asupra celui care se apără, acesta din urmă nu trebuie să aștepte să fie agresat pentru a riposta în legitimă apărare, atacul fiind în mod evident, îndreptat împotriva sa și având caracter iminent), însă nici nu trebuie să existe între aceștia un obstacol pe care agresorul nu îl poate depăși.

c) Atacul să fie imediat - atacul să fie actual (în curs de desfășurare) sau iminent (dacă desfășurarea acestuia este o certitudine, nu o eventualitate). Legea nu impune celui care se apără obligația de a aștepta ca atacul material să fie efectiv declanșat, în condițiile în care iminența atacului era indubitabilă față de dinamica faptelor și de comportamentul atacatorilor.

d) Atacul să fie injust - atacul să fie exercitat de o persoană responsabilă și nu trebuie să fie permis de lege (de pildă, opunerea de rezistență la prinderea în flagrant de către organele de poliție, prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nu poate justifica reținerea legitimei apărări, întrucât atacul nu este injust).

e) Atacul să fie îndreptat împotriva celui care se apără, împotriva altei persoane, a drepturilor acestora ori a unui interes general - atacul poate viza una sau mai multe persoane fizice ori persoane juridice și drepturile acestora, un interes general (cel al statului ori al unei persoane juridice de interes național), de pildă, în cazul în care o persoană se pregătește să detoneze o bombă pe care o are asupra sa.