Aplicabilitatea articolului 6 CEDO în materia sancțiunilor comunitare

Caracterizarea şi interpretarea

articolului 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului

Dreptul la un proces echitabil reprezintă un drept fundamental esenţial pentru

existenţa unei societăţi democratice veritabile. Importanţa şi influenţa sa sunt foarte mari

atât în ordinea juridică internă, cât şi în ordinea juridică internaţională.

În dreptul european al drepturilor omului, acest drept este prevăzut şi garantat

în mod eficient de art. 6 din CEDO, care este la originea celui mai mare numar de

hotărâri ale organelor de aplicare a Convenţiei, hotarâri referitoare la cauze civile,

penale, administrative, disciplinare etc.

Sub denumirea generică de drept la un proces echitabil, norma citată

reglementează de fapt mai multe drepturi fundamentale, legate de desfăşurarea

procesului penal sau civil.

1. Asistenţa juridică obligatorie şi principiul liberei alegeri a avocatului

Codul de procedură penală stabileşte câteva cazuri când asistenţa juridică este obligatorie , printre care şi situaţia când acuzatul este reţinut sau arestat preventiv (art. 171 alin.2 C.p.p). Asistenţa juridică este obligatorie pe toata durata acestei măsuri, nu numai în anumite momente cum ar fi prezentarea materialului de urmărire penală.

Sancţiunea încălcării acestei norme este, potrivit art. 197 alin. 2 C.p.p., nulitatea absolută a actelor de procedură întocmite ilegal. Regula se regăseşte în general în practica instanţelor de judecată. Astfel Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că “ascultarea inculpatului cu ocazia arestării preventive fără a fi asistat de un apărător şi desemnarea apărătorului din oficiu numai pentru a-l asista pe inculpatul arestat la prezentarea materialului de urmărire, constituie motiv de nulitate absolută prevăzut de art. 197 alin.2 C.p.p , cauza neputând fi judecată de instanţa sesizată, care trebuie să o restituie procurorului pentru refacerea urmăriri penale” .

La lit. c a art. 6 paragraf 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului se instituie dreptul oricărui acuzat de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales, iar, dacă nu dispune de mijloacele necesare renumerării unui apărător, să îi fie numit un avocat din oficiu. Strâns legat de echitabilitatea procedurii şi de dreptul la apărare în sens larg, dreptul la asistenţă juridică este unul dintre aspecte fundamentale ale unui proces echitabil .

Problema de a şti dacă Convenţia impune obligativitatea asistenţei juridice şi în faza de urmărire a fost mult timp nerezolvată în jurisprudenţă, Comisia estimând doar faptul că asistenţa juridică se impune şi în faza de urmărire în situaţia în care administrarea probelor are loc doar în această fază . Ulterior, însă, Curtea a intervenit şi a precizat că dreptul la asistenţă juridică există, în materie penală, încă de la stadiul anchetei preliminare efectuate de poliţie . Soluţia este logică pentru că, de multe ori, declaraţiile iniţiale ale suspectului determină tot cursul proceduri care urmează. În consecinţă, Curtea a considerat că lipsirea unui suspect arestat pentru primele 48 de ore de asistenţă juridică de către autorităţile britanice, constituie o violare a art. 6 . Dreptul la asistenţă juridică există, în opinia Curţii, şi atunci când inculpatul nu participă voluntar la audienţă. .

Din textul analizat se poate desprinde faptul că acesta conţine trei drepturi ale acuzatului: de a se apăra singur, de a-şi alge un apărător sau de a primi unul din oficiu. Opţiunea între cele trei alternative îi aparţine acuzatului, însă, în opinia iniţială a Curţii, dreptul său la opţiune poate suporta anumite limitări. Astfel, Curtea a afirmat că nu există o violare a art. 6 atunci statul a restrâns dreptul acuzaţilor la un avocat numai pentru analiza chestiunilor de drept, întrucât aceştia avea capacitatea de a se apăra singuri cu privire la chestiuni de fapt . Din fericire, urmare a unor critici puternice din partea doctrinei, Curtea a revenit şi a precizat că dreptul la asistenţă juridică nu poate fi limitat doar la anumite aspecte, fiind un drept absolut . În consecinţă, instanţa europeană a cenzurat legislaţia unor state care condiţionau posibilitatea avocatului de a expune argumentele clientului său de prezenţa inculpatului la proces. Curtea a precizat faptul că statele trebuie să asigure prezenţa la audieri a părţilor implicate, aşa cum am arătat mai sus , însă a precizat că atunci când acest obiectiv este irealizabil, chiar şi din culpa persoanei în cauză, sancţionarea sa cu pierderea dreptului la apărare este complet nejustificată .

- Prima alternativă a celui acuzat este aceea de a se apăra singur, însă aceasta prevedere din Convenţie nu poate interzice statelor să impună, cel puţin în anumite cazuri, obligativitatea prezenţei unui avocat ales sau numit din oficiu, deoarece o astfel de prevedere nu poate decât să întărească protecţia drepturilor persoanei acuzate . Pe de altă parte, însă, persoana care se apără singură în cadrul unui proces penal nu poate solicita cu titlul de cheltuieli de judecată onorariul pe care l-ar fi plătit unui avocat, în cazul în care este achitată . Pe de altă parte, Curtea a admis limitări ale dreptului celui acuzat de a se apăra singur, admiţând, în principiu, practica statelor care impun, în foarte multe situaţii, existenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Totuşi, aşa cum am afirmat la început, Curtea admite că opţiunea între a se apăra singur sau prin intermediul unui avocat aparţine acuzatului, astfel încât atunci când acesta doreşte să se apere singur, iar statul îi impune desemnarea unui avocat, statul are obligaţia pozitivă de a asigura persoanei posibilitatea de a se apăra şi singur, independent de activitatea depusă de avocat în contul său .

- A doua alternativă este aceea ca persoana acuzată penal să îşi angajeze un avocat, fără ca dreptul de a alege apărătorul pe care îl doreşte să poată fi, ca regulă generală, cenzurat . În circumstanţe excepţionale s-a admis dreptul statelor de a restrânge dreptul acuzatului de a-şi alege apărătorul, spre exemplu, atunci când apărătorul era fiul acuzatului, considerându-se că astfel se aduce atingere deontologiei profesionale , sau atunci când avocatul era cercetat cu privire la aceiaşi infracţiune pentru care era trimis în judecată inculpatul .