Abuzul de poziție dominantă pe piața concurențială

De la începutul secolului al XX-lea, reglementările în domeniul concurenței au căutat să asigure un echilibru între beneficiile economice generate de colaborarea dintre firme și riscurile politice și economice pe care aceasta le implica.

Conform reglementărilor comunitare, politica în domeniul concurenței nu este privită ca un scop în sine, ci ca o condiție necesară realizării pieței interne.

Normele de drept intern referitoare la abuzul de poziție dominantă sunt de dublă inspirație – comunitară și franceză. Sancționarea comportamentelor abuzive constituie una din cheile de reglare atât a mecanismelor economice ale pieței, cât și a acțiunii universal a principiilor echității și bunei-credințe .

Vizând protecția pieței libere ne referim și la controlul echilibrului comercial, prin protecția părții mai slabe, chiar dacă, în acest caz s-ar pune în discuție securitatea juridică civilă bazată pe respectul datorat contractului .

Articolul 101 din Tratatul U.E. introduce principiul interzicerii acelor acorduri între firme, decizii și practici concertate, care au ca obiect, fie împiedicarea, restrâgerea concurenței, fie denaturarea acesteia în interiorul spațiului comunitar și care pot afecta comerțul între statele membre.

Înțelegem că Tratatul U.E. nu interzice poziția dominantă decât în măsura în care abuzul de aceasta pe o piață determinată poate afecta comerțul între statele membre.

În principiu, deținerea unei poziții dominante nu este condamnată, însă, dacă o întreprindere își folosește puterea penru a înăbuși concurența, aceasta este o practică anti-concurențială, calificată abuz. Spunem că o întreprindere are o poziție dominantă când puterea sa economică îi permite să opereze pe piață fără să țină cont de reacția concurenților săi, a consumatorilor intermediari și finali. Ca urmare, o astfel de întreprindere poate să abuzeze de poziția sa dominantă pentru a-și crește veniturile și pentru a-și consolida poziția pe piață, atât prin slăbirea sau eliminarea concurenților, cât și prin interzicerea accesului pe piață a unor noi competitori .

Potrivit dispozițiilor tratatului, poziția dominantă se apreciază în ansamblul pieței comunitare sau al unei părți substanțiale a acesteia.

Tratatul nu definește abuzul de poziție dominantă. El se limitează la enumerarea a cateva exemple de practici abuzive:

 Impunerea, direct sau indirect a unor prețuri de cumpărare sau de vânzare a unor condiții de tranzacție inechitabile;

 Limitarea producției, a piețelor de deafacere sau a dezvoltării tehnice în dauna consumatorilor;

 Aplicare unor condiții inegale la prestații echivalente față de partenerii comerciali, creându-le astfel, un dezavantaj concurenților;

 Condiționarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestații suplimentare care, nu au nicio legătură cu obiectul acestor contracte .

În jurisprudența Curții s-a stabilit că, în analizarea existenței unei poziții dominante, trebuie verificate elemente ca: ușurința cu care un nou producător sau vânzător poate intra pe piața respectivă, relațiile agenților aflați în poziții de furnizor sau client, gradul de dependență a afacerilor acestora cu agentul dominant, absența unei soluții echivalente din punct de vedere economic .