Brevetele de Invenții și Transferul Acestora la Nivel Internațional

I. Noţiuni generale cu privire la drepturile de proprietate intelectuală

Proprietatea intelectuală este definită ca rezultatul unei activităţi umane ce conferă titularului dreptului intelectual capacitatea legal recunoscută asupra creaţiei sale şi libertatea de a autoriza sau a interzice accesul altor persoane la creaţia sa în sensul de a o utiliza, reproduce, etc. În relaţiile dintre membrii societăţii, proprietatea intelectuală determină numeroase şi variate interacţiuni. Unele dintre acestea au fost reglementate şi fac obiectul unor norme pe plan naţional, cu încercări şi chiar realizări în cadrul internaţional, iar altele au fost mai târziu introduse în categoria drepturilor de proprietate intelectuală, pe măsură ce practica interacţiunii dintre membrii societăţii a impus aceste măsuri.

În încercarea de realizare a unei clasificări a drepturilor de proprietate intelectuală, acestea au fost împărţite în drepturile clasice de proprietate intelectuală, acceptate şi protejate de acorduri sau convenţii internaţionale, cel mai relevant rol în acest sens avându-l Acordul privind aspectele legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală (în engleză: Agreement on Trade Related Aspects of Intellectual Property Rights – TRIPS) emis de Organizaţia Mondială a Comerţului; respectiv legislaţiile la nivel statal. Având însă în vedere factori precum globalizarea economică, a comerţului, a mijloacelor de comunicare, cele tehnico-ştiinţifice ş.a. şi faptul că societatea umană se află în continuă dezvoltare, au apărut şi continuă sa apară forme noi de proprietate intelectuală, unele dintre acestea chiar nereglementate încă de autorităţi, neexistând încă legislaţie în domeniu.

Cele mai des întâlnite forme acceptate şi protejate de către acordurile şi convenţiile internaţionale, adoptate şi de legislaţia română în acest domeniu, prevăzute de Legea nr. 202/2000 privind unele măsuri pentru respectarea drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, sunt: drepturile de autor, drepturile conexe drepturilor de autor, dreptul asupra brevetului de invenţie (patentul), dreptul asupra mărcii de produs sau de servicii înregistrate, dreptul asupra desenului şi modelului industrial, dreptul asupra indicaţiilor geografice, cu diverse forme şi variaţii cuprinse în cadrul acestora.

Studiul asupra drepturilor şi obligaţiilor pe care acestea le presupun, legătura lor cu alte aspecte ale vieţii economice este departe de a se fi încheiat, elementele de noutate permanente, determinate într-o anumită măsură şi de evoluţia vieţii economice, fiind se pare o caracteristică a acestora.

Reglementarea, administrarea eficientă în plan juridic şi economic a acestor forme de proprietate intelectuală s-a dovedit un proces din ce în ce mai complex, pe măsură ce canalele de exploatare a creaţiilor intelectuale s-au multiplicat sub presiunea dezvoltării generale şi a tehnologiei informaţiei. Pentru a obţine instrumentele dorite de exploatarea legală a proprietăţii intelectuale, s-au conturat şi dezvoltat, mai întâi în cadrul unor aranjamente contractuale şi mai târziu în cadrul unor acorduri şi convenţii internaţionale, trăsăturile esenţiale şi principiile de bază ale drepturilor de proprietate intelectuală din prezent.

Dreptul de autor este un drept de proprietate intelectuală recunoscut persoanelor fizice (în anumite condiţii prevăzute expres de lege titularii pot fi şi persoane juridice) ce au realizat o operă originală de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea ei de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia ei. Există trei condiţii care se cer a fi îndeplinite pentru ca o operă să intre în sfera de protecţie a drepturilor de autor: să fie rezultatul unei activităţi creatoare a autorului, opera să aibă amprenta creatorului său, cu alte cuvinte să aibă originalitate; să aibă o formă concretă de exprimare, de obicei un suport material; opera să fie susceptibilă de a fi diseminată, adică opera să fie adusă la cunoştinţa publicului prin reproducere, executare, expunere, reprezentare, etc. vizând modul ei de transmitere.

Dreptul de autor este un drept strâns legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin atât moral cât şi patrimonial. Dreptul de autor cuprinde astfel două accepţiuni: instituţia de autor care este constituită din totalitatea normelor juridice care reglementează drepturile născute din creaţia intelectuală şi dreptul subiectiv de autor constituit din totalitatea drepturilor pe care le are creatorul unei opere literare, artistice, ştiinţifice ca urmare a realizării operei respective.

Dreptul de autor este încălcat atunci când o acţiune pentru care se solicită acordul autorului este realizată fără consimţământul acestuia. Reproducerea neautorizată a unor materiale protejate de drepturile de autor, în scopuri comerciale este cunoscută sub denumirea de piraterie. Termenul este preluat din dreptul penal pentru a fi refolosit şi asociat cu drepturile de proprietate intelectuală, cu o conotaţie puţin diferită, pentru a desemna, metaforic, fenomenul de reproducere ilicită şi masivă a unor creaţii intelectuale în scopuri comerciale.

Drepturile de autor sunt reglementate în România de Legea nr. 8/1996 a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe.

Drepturile conexe drepturilor de autor sunt drepturi de proprietate intelectuală, altele decât drepturile de autor, de care beneficiază artiştii interpreţi sau executanţi pentru propriile interpretări sau execuţii, producătorii de înregistrări sonore pentru propriile înregistrări, organismele de radiodifuziune şi televiziune pentru propriile difuziuni, etc.

Brevetul de invenţie (patentul) este titlul de protecţie care poate fi obţinut pentru fiecare invenţie ce are ca obiect un produs, un procedeu sau o metodă, în toate domeniile tehnologice, cu condiţia ca invenţia să fie nouă, să implice o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de o aplicare industrială. Prin Acordul TRIPS din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului se subliniază dreptul fiecărei ţări de a exclude de la patentabilitate anumite invenţii care aduc atingere securităţii publice naţionale şi moralităţii. În România, dreptul asupra brevetului de invenţie este reglementat de Legea 64/1991 privind brevetul de invenţie.

Marca de produs sau de serviciu reprezintă un semn susceptibil de reprezentare grafică care serveşte la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altei persoane. Pot constitui mărci semnele distinctive: cuvinte, inclusiv nume de perosoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale, combinaţii de culori, etc. Dreptul la marcă este un drept de proprietate absolut, opozabil tuturor şi care poate fi prelungit pe o perioadă nelimitată. El presupune dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul respectiv precum şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către terţi. Acest drept nu este exclusiv, titularul fiind în pericolul de a-şi pierde marca în anumite situaţii pe care le tolerează fără a acţiona. Se recunoaşte însă titularului dreptul de a interveni ori de cate ori acesta consideră că s-au realizat acte incompatibile cu protecţia la care este îndreptăţit.