Rezoluțiunea și Rezilierea Contractelor Civile

I. Rezoluţiunea contractelor civile

1.1. Noţiunea de rezoluţiune.

În cazul în care una din părţile contractului sinalagmatic refuză executarea contractului, cealaltă parte poate invoca excepţia de neexecutare a contractului, ea poate cere executare silită a contractului şi, după caz, despăgubiri; ea are dreptul să ceară rezoluţiunea contractului pretinzând eventual şi despăgubiri.

Rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând ăn desfiinţarea retroactivă acestuia şi repunerea părţilor ăn situaţia avută anterior încheierii contractului.

Rezoluţiunea nu este o sancţiune impusă, de o parte contractantă celeilalte, ci se pronunţă prin hotărâre judecătorească, atunci cănd contractul nu a fost executat la timpul cuvenit şi nu mai poate fi executat, sau această executare întârzie nu mai oferă utilitate pentru contract.

Observăm că, asemenea nulităţii, rezoluţiunea are ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului.

Între rezoluţiune şi nulitate există însă deosebiri esenţiale : pe câtă vreme cauzele nulităţii -absolute sau relative- sunt întodeauna contemporane, concomitente cu momentul încheierii contractului, cauza rezoluţiunii este întodeauna posterioară încheierii contractului, constând în refuzul nejustificat de executare a acestuia.

Nulitatea se întemeiază pe idea că un contract nu a fost valabil încheiat. Rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect valabil încheiat, care însă nu a fost executat din culpa uneia dintre părţi.

1.2. Originea rezoluţiunii.

Dreptul roman nu cunoştea rezoluţiunea actului. În cazul contractului de vânzare-cumpărare, a fost înfiinţată o clauză numită lex commissoria pe care astăzi noi o numim pactul comisoriu, în temeiul căreia vănzătorul se putea elibera de contract. Acest gen de rezoluţiune rezultă din contract. Canoniştii au fost cei care au introdus această sancţiune plecând de la principiul Fragenti fidem non est fides servanda. Contractul care nu putea obţine prestaţia de la partenerul său, dobândea nu doar dreptul de a invoca exception non adimpleti contractus dar şi rezoluţiunea contractului. Numai că, pentru a obţine rezoluţiunea, contractul trebuia să se adreseze justiţiei.

Domat enunţă regula rezoluţiunii ori de câte ori o obligaţie reciprocă nu a fost executată afirmând că orice contract subzistă doar câtă vreme fiecare parte îşi execută obligaţiile sale.

Redactorii Codului civil francez ataşează mai apoi rezoluţiunea la condiţia rezolutorie în formula în care a fost preluată şi de codul nostrum civil.