Recursul în Interesul Legii

I. NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA INSTITUŢIEI

Recursul în interesul legii reprezintă o cale extraordinară de atac care are ca scop realizarea unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării. Această cale extraordinară de atac a fost reintrodusă în Codul de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993 şi este reglementată în prezent în art. 329.

Calea extraordinară a recursului în interesul legii a fost reglementată pentru prima dată prin Legea pentru înfiinţarea Curţii de Casaţiune şi Justiţie din 24 ianuarie 1861, legiuitorul român inspirându-se la acea dată din legislaţia franceză.

Art. 11 din această lege prevede că „Ministerul Public, de-a dreptul, sau luând înţelegere cu departamentul dreptăţii, va ataca, pentru rea interpretare a legii înaintea Curţii de Casaţiune, hotărârile desăvârşite şi actele celorlalte instanţe judecătoreşti în pricini civile, chiar când nu se vor ataca de părţile interesate, însă numai în interesul legii şi după expirarea termenului de apel.

Hotărârea de casaţiune, ce va interveni la asemenea caz, nu are niciun efect pentru prigonitorii care n-au atacat în casaţiune hotărârea casată a instanţei de jos”.

Instituţia recursului în interesul legii este reglementată şi în alte legislaţii procesuale şi are aceeaşi finalitate: menţinerea unei jurisprudenţe unitare sau cum se exprimă unii autori să „elimine un precedent care ar putea determina ca jurisprudenţa să se abată” de la cursul său firesc.

II. SUBIECTELE RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII

Astfel cum rezultă chiar din dispoziţiile art. 329 alin 1 C. proc. civ., legitimarea procesuală activă aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi colegiilor de conducere ale curţilor de apel. În proiectul noului Cod de procedura civilă găsim acest aspect la art. 499, unde, pe lângă aceste subiecte este adăugat colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Avocatul Poporului.

Potrivit art. 329 alin 1 din actualul C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. poate acţiona din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. Prin urmare, acesta poate fi sesizat şi de ministrul justiţiei. Tocmai de aceea în doctrină s-a ridicat problema de a determina semnificaţia „cererii ministrului justiţiei”, daca este sau nu obligatorie o asemena cerera pentru procurorul general.

Varianta cererii obligatorii ar putea fi susţinută în considerarea dispoziţiilor constituţionale şi ale legii de organizare judecătorească. Astfel, potrivit art. 132 alin. 1 din Constituţia României, procuroriiîşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea ministerului justiţiei”. O dispoziţie similară există şi în Legea de organizare judiciară (art. 62 alin. 2 din Legea 304/2004). Aceste dispoziţii ar putea contribui, la o analiză sumară. La fundamentarea opiniei potrivit căreia „cererea ministrului justiţiei” de exercitare a recursului în interesul legii este obligatorie pentru procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu toate acestea, majoritatea autorilor, împărtăşesc cealalta variantă. Aceea că procurorul general al parchetului de pe lângă Î.C.C.J. , nu are obligaţia necondiţionată de a aexercita, la cererea ministrului justiţiei, calea procedurală a recursului în interesul legii. În cazul recursului în interesul legii ne aflăm în prezenţa unei situaţii diferite de aceea a „controlului” la care se referă art. 69 alin 1 din Legea 304/2004 şi pe care ministrul justiţiei îl poate dispune. De altfel, în actuala reglementare, la care ne referim este limitat la „verificarea eficienţei manageriale, a modului în care procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu alte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor” (art. 69 alin 2 din legea 304/2004). Se remarcă însă, că în materie procesual penală, recursul în interesul legii poate fi exercitat şi de ministrul justiţiei, dar numai prin intermediul procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 414 C. proc. pen.)