Răspunderea Civilă Medicală

Malpraxisul medical a fost reglementat in legislatia nationala abia in 2006, prin legea numarul 95 a reformei in sanatate si era definit ca eroarea profesionala savarsita in exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicand raspunderea civila a personalului medical si a furnizorului de produse si servicii medicale, sanitare si farmaceutice, conform art. 642, al. (1), lit. B din aceasta lege. In activitatea medicala este evident ca principalele obiecte ale acestei forme de erori sunt viata si integritatea corporala a celor ce apeleaza la servicii medicale. Prin aceasta lege s-a urmarit armonizarea legislatiei nationale cu cea a Uniunii, dar si cu reglementarile internationale in vederea unei mai bune protectii a pacientilor. Coroborand normele speciale ale legii 95/2006 cu intrarea in vigoare a Noului Cod Civil care actioneaza ca drept comun in materie, ar fi trebuit ca pacientul in sens larg sa beneficieze de protectie in orice situatie aparuta in timpul exercitarii profesiei de catre medici. Si totusi cum se explica faptul ca in 2009 spre exemplu, din 270 de sesizari ale Colegiului Medicilor (dublu fata de anul trecut), abia 44 au avut ca finalitate sanctiuni, cele mai multe mustrari si avertismente, si numai in 3 cazuri s-a dispus suspendarea temporara a dreptului de a practica?

Pornind de la teoria generala a dreptului civil, observam ca obligatia medicului fata de pacient este exemplul clasic de obligatie de diligenta sau de mijloace. Aceasta obligatie are ca specific faptul ca debitorul este tinut sa foloseasca toate mijloacele necesare pentru procurarea rezultatului promis (art. 1481, al. (2) din Noul Cod Civil). De ce nu este totusi o obligatie de rezultat, in care medicul sa asigure vindecarea completa prin folosirea tratamentului? Medicii actioneaza asupra celei mai complexe forme de viata cunoscute : omul. De aceea intreaga pricepere depusa pentru tratarea unui pacient este posibil sa fie insuficienta, intrucat complicatii de natura obiectiva, care tin de fiziologia unica a fiecarui om, pot aparea si impiedica vindecarea. Mai mult decat atat nu exista medicamente perfecte. Medicamentele scad riscul producerii unei boli, dar nu pana la zero. In plus, nu la toate persoanele bolile se manifesta prin aceleasi simptome. Corpul diferitilor oameni reactioneaza diferit, atat la starea de boala, cat si la tratamentul medicamentos ori chirurgical. Consecinta acestei calificari este aceea ca cel tinut sa faca dovada lipsei de diligenta a medicului este chiar pacientul . Inca din acest punct legea 95/2006 se dovedeste a fi deficitara, intrucat nu este prevazuta nicaieri obligatia unitatii sanitare de a pune la dispozitia partii vatamate, in lipsa unui ordin judecatoresc, toate actele si instrumentele necesare, legate de situatia partii vatamate, pentru a face o astfel de dovada. Lipsa de transparenta in aceasta situatie face ca sistemul medical si Colegiul Medicilor sa apara in ochii oamenilor de rand ca fiind o casta inchisa, aflata deasupra cetateanului de rand. Chiar daca, in cazul mortilor suspecte se dispune autopsia anatomo-patologica (art. 10 din Legea 104/2003) sau, dupa caz, expertiza medico-legala , observam ca acestea ar avea implicatii pentru pacient doar in masura in care ar constitui probe in faza urmaririi penale. Insa cum urmarirea penala se caracterizeaza prin lipsa publicitatii si necontradictorialitate , aceste proceduri nu sunt de natura a informa si de a ajuta persoana vatamata sa evalueze existenta culpei personalului medical in scopul de a demara o actiune civila.

Titlul XV din legea 95/2006 face referire la raspunderea civila a personalului medical si a furnizorului de produse si servicii medicale, sanitare si farmaceutice, de aceea dispozitiile acestei legi trebuie completate cu normele din Noul Cod Civil referitoare la raspunderea civila. Raspunderea prevazuta de legea speciala este o raspundere delictuala intrucat viata si sanatatea omului nu pot face obiectul contractului deoarece acestea nu sunt bunuri care sunt in circuitul civil, iar acestea nu pot face obiectul unei prestatii contractuale (art. 1229 NCC). Consider ca indiferent de natura unitatii medicale (publica sau privata), raspunderea este de natura delictuala, chiar daca intre parti exista un contract de asistenta medicala. Obligatiile medicului in exercitarea activitatii nu provin din contract, ci din dispozitii legale. De exemplu, intre parti exista un contract de asistenta medicala pentru tratarea cancerului. Medicul are obligatia de a trata pacientul pentru aceasta boala cu toata diligenta, avand la dispozitie orice mijloc pe care il considera adecvat. Eroarea medicala nu este o incalcare a contractului, aceasta din urma producandu-se doar daca medicul respectiv nu acorda asistenta medicala la care este obligat contractual . De asemenea personalul medical poate raspunde penal in conditiile Codului Penal si in masura in care fapta acestuia indeplineste continutul constitutiv al unei infractiuni. Titlul XII din legea 95/2006 reglementeaza si o raspundere disciplinara in calitatea medicului de membru al Colegiului Medicilor. In plus unitatile medicale se pot indrepta impotriva medicilor, in calitate de prepusi, pe temei contractual avand ca sediu al materiei Codul Muncii si reglementarile ce privesc activitatea medicala in interiorul unei unitati de sanatate.

Ceea ce intereseaza in primul rand pacientul este posibilitatea de a fi compensat pentru orice prejudiciu produs prin activitatea medicala, prejudiciu ce poate fi reparat pe temeiul raspunderii civile delictuale. Astfel, conform Noului Cod Civil, fapta medicului sau a unitatilor sanitare, dupa caz, prin care se produce un prejudiciu unui pacient este calificata drept o raspundere pentru fapta proprie, conform art. 1357, Aprecierea gradului de vinovatie trebuie sa tina seama nu numai de elementul subiectiv apreciat individual in fiecare caz in parte, dar si de faptul ca medicii, conform Noului Cod Civil sunt profesionisti (art. 3 coroborat cu art. 1358 din Noul Cod Civil). Totusi, desi in principiu raspunderea civila medicala este o raspundere subiectiva, bazata pe vinovatie, exista unele obligatii legale care atrag raspunderea obiectiva. In principal se are in vedere raspunderea unitatilor medicale pentru faptele medicilor ce activeaza in respectiva unitate ; este vorba despre raspunderea comitentului pentru fapta prepusului. In raportul juridic dintre partea vatamata si unitatea sanitara intervine raspunderea obiectiva a ultimei in situatii precum infectiile nosocomiale (capatate in unitatea respectiva) sau in cazul actelor medicale uzuale, lipsite de orice risc. Temeiul acestei raspunderi obiective este riscul asumat de catre personalul medical si de catre unitatile sanitare pentru desfasurarea activitatii lor, acestea avand obligatia sa garanteze pacientului ca procesele actului medical nu sunt de natura a-i agrava starea.