Obiectul Raportului Juridic Civil

Viaţa socială fiind eminamente o viaţă colectivă presupune existenţa unei mari diversităţi de raporturi, interacţiuni între agenţii vieţii sociale, fie ei indivizi sau grupuri de indivizi. Rolul dreptului de organizator al vieţii sociale, în principalul rol relativ, de disciplinator al conduitei oamenilor, în interacţiunea lor cotidiană, este, mai întâi, în plan abstract şi teoretic, evidenţiat de trăsăturile mecanismului reglementării juridice, mecanism conturat prin existenţa normelor juridice, parte componentă a sistemului normativ social.

În ceea ce priveşte obiectul raportului juridic, acesta se concretizează în conduita umană ce se realizează de către subiecţii raportului juridic civil ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor.

Problema obiectului juridic civil a format obiect de controversă în doctrină. De aici şi diferite definiţii ce au fost formulate în acest sens.

Vom reţine următoarea definiţie: Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem acţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv. Deci, întotdeauna obiectul raportului juridic civil este format din conduita părţilor.

3.1. Corelaţia dintre obiectul si conţinutul raportului juridic civil

Deşi în strânsă legatură  cele doua noţiuni nu trebuie confundate. Suntem în prezenţa a două elemente ale raportului juridic civil. Legătura şi interdependenţă dintre aceste două elemente poate fi evidenţiata astfel: când conţinutul unui raport juridic civil este complex (format dintr-o pluralitate de drepturi subiective civile şi obligaţii ale părţilor), tot complex va fi şi obiectul său (fiind format din mai multe acţiuni sau abstenţiuni la care părţile sunt îndrituite ori de care sunt ţinute). 

3.2. Corelaţia dintre obiectul raportului juridic civil si noţiunea de “bunuri”

În raporturile patrimoniale conduita parţilor se referă, adesea, la bunuri. Acestea nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil data fiind natura sociala a acestui raport. Totuşi, pentru uşurinţa exprimării se foloseşte şi următoarea formulare: “obiectul raportului juridic civil îl formeaza un bun ori niste bunuri”. “Bunul” este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.

Deşi legea foloseşte noţiunea de “bun” ori cea de “lucru” nu da definiţia acestuia. Astfel, art. 555 al Noului Codul Civil prevede că : “ (1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege”.

De asemenea, art. 535 si art. 536 din Noul Codul Civil se referă la “bunuri”, chiar denumirea Carţii a treia din acest cod este formulată “Despre bunuri”, iar secţiunea I din aceasta carte este formulată “Despre distincţiunea bunurilor”.                           

În această situaţie noţiunea de “bun” a fost circumstanţiată de literatura juridică şi practica juridică. În sens economic, prin bun înţelegem orice lucru care este util.

În sens juridic, noţiunea de “bun” are doua accepţiuni.

Sunt bunuri în sens restrâns (stricto sensu) lucrurile care pot fi obiecte de drepturi si obligaţiile patrimoniale, precum şi operele de creaţie intelectuală şi energia de orice fel, în masura în care pot fi obiecte de drepturi si obligaţii patrimoniale.                                

În sens larg (lato-sensu), prin bunuri se înţeleg atât lucrurile, operele de creaţie şi energia de orice fel, obiecte ale drepturilor si obligaţiilor patrimoniale, cât si drepturile patrimoniale si acţiunile privitoare la bunuri în accepţiunea restrânsa.

  Sensul larg al termenului de “bun” rezultă din art. 536-539 ale Noului Cod Civil, care se referă la clasificarea bunurilor în mobile si imobile. De asemenea, sensul larg al termenului rezultă din clasificarea bunurilor în corporale si incorporale facuta în  art. 535 din Noul Cod Civil.

Lucrul este bun dacă sunt îndeplinite urmatoarele condiţii:

a)este util - adică poate satisface o trebuinţa de ordin material sau spiritual a omului;         

b)este susceptibil de apropiere ori însuşire sub forma drepturilor patrimoniale;                                                                                              

Aerul, spre exemplu, este necesar existenţei omului, dar nu poate fi apropiat, nu poate deveni obiect de drept patrimonial, nefiind un bun în sens juridic.   

Bunul este definit ca fiind o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului patrimonial.

Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor si obligaţiilor care au o valoare economică şi aparţin unei persoane fizice sau juridice.

Ca noţiune juridica patrimoniul nu se confundă cu drepturile si obligaţiile ce fac parte din acesta, fiecare drept si fiecare obligaţie ramânând distincte de patrimoniu, astfel încât modificarile aduse în privinta lor nu altereaza identitatea acestuia care apare ca o universalitate juridică.

Pe de alta parte, bunul este un element ce face parte din activul patrimoniului, pasivul acestuia fiind format din obligaţiile titularului, dar care au un continut economic.

În consecinţa trebuie avută în vedere relaţia patrimoniu-fiecare drept şi obligaţie cu continuţ economic şi aceea de patrimoniu-bun, distincta sub un anumit aspect de primă, dar cu precizările făcute.  

După cum se poate observa, între bun şi patrimoniu există corelaţia de tip parte-întreg. Rezultă că termenii “bun” si “patrimoniu” au în dreptul civil un sens tehnico-juridic specific, iar nu cel din vorbirea obisnuita (când se desemneaza şi valori spirituale prin aceşti termeni). Pentru dreptul civil, expresia “bun patrimonial” constituie pleonasm.

Clasificările mai importante în dreptul civil român sunt următoarele:  

1) În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în mobile si imobile (mişcătoare şi nemişcătoare conform Noului Cod Civil).4    

2) În funcţie de regimul circulaţiei lor juridice se deosebesc bunuri aflate în circuitul civil si bunuri scoase din circuitul civil.

3) În funcţie de modul în care sunt determinate, distingem între bunuri individual determinate şi bunuri determinate generic (res certa si res genera).    

4) În funcţie de posibilitatea de a fi înlocuite sau nu în executarea unei obligaţii civile, distingem între bunuri fungibile şi bunuri nefungibile.

5) Dupa cum folosirea lor implică sau nu consumarea ori înstrainarea lor, distingem bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

6) Dupa cum sunt sau nu producătoare de fructe, deosebim bunuri   frugifere şi bunuri nefrugifere.      

7) În funcţie de posibilitatea împarţirii lor fară sa-şi schimbe destinaţia, deosebim bunuri divizibile şi bunuri indivizibile.  

 8) În funcţie de corelaţia dintre ele , se deosebesc bunuri principale şi bunuri accesorii.  

9) În funcţie de modul lor de percepere, bunurile se împart în corporale şi incorporale.          

10) În funcţie de posibilitatea de a fi supuse urmăririi şi executării silite pentru plata datoriilor, distingem între bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile. 

11) Dupa destinaţia lor economică,bunurile pot fi grupate în : mijloace de producţie şi bunuri de consum individual.5

Este clasificarea prevăzuta in mod expres de Noul Codul Civil, care, In art. 536, statauează că „bunurile sunt mobile sau imobile”.Originea acestei diviziuni trebuie cautată în dreptul roman, unde a înlocuit împarţirea în res mancipi şi res nec mancipi. Ca şi această din urma clasificare, împartirea in bunuri imobile şi mobile se fundamenta, la romani, tot pe criteriul valorii economice şi sociale a bunurilor.

Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixa şi stabilă, cum sunt: pămăntul, clădirile şi, in general, tot ceea este legat de sol.

Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixa şi stabilă, fiind susceptibile se deplasare de la un loc la altul, fie prin ele însele, fie prin concursul unei forţe străine, cum sunt: animalele, lucrurile separate de sol, creanţele, bunurile incorporale etc.

Clasificarea bunurilor în imobile şi mobile are ca fundament îmbinarea a două criterii: cel fizic (natura bunurilor) şi cel economic (valoarea bunurilor).