Introducere In dreptul roman proprietatea era numita dominium ex jure quiritum si prezenta o plena in re potestas. Utilizarea unor termeni romani ca: ius utendi et abulenai, ius fruendi, iuspossidenai, ius disponendi, atat in evul mediu, cat si in societatea moderna, a dat nastere unor intrebari in legatura cu aplicarea institutiei romane a proprietatii in alte formatiuni sociale. Cata vreme notiunea dreptului de proprietate s-a limitat la enumerarea atributelor acestui drept: ius utendi, ius fniendi, ius abutendi (dreptul de a folosi, de a culege fructele si de a dispune de lucru), nu s-a putut explica nici fenomenul receptionarii dreptului roman in feudalism, nici preluarea unor formulari romane in codurile moderne. Explicatia stiintifica a "receptionam" dreptului roman de proprietate se poate da numai daca plecam de la notiunea proprietatii ca act de apropiere. Numai asa putem intelege ca institutia proprietatii a suferit schimbari, calitative in trecerea de la o formatiune sociala la alta si ca terminologia care s-a pastrat (usus, fructus si abusus ) nu epuizeaza continutul dreptului de proprietate, ci reprezinta doar unele elemente ce tin de tehnica valorificarii sale. Proprietatea a fost si este un fapt constant in toate timpurile si in toate tarile. Cu cit omul se dezvolta mai intens si paseste mai sigur pe calea progresului, cu atit mai puternic simte dorinta de a fi proprietar, de a munci zi si noapte pentru a-si atinge scopul rivnit, acesta constind in formarea si consolidarea unui patrimoniu care i-ar inlesni traiul si l-ar face independent. Astfel, ideea de proprietate il indemna pe om la munca si totodata ii face munca mai usoara. Proprietatea este naturala, necesara si indisolubila, fara ea organizarea sociala devenind imposibila. Proprietatea este o categorie de ordin economic, care reflecta relatiile dintre oameni in procesul de productie si al carui interes sint folosite ele. In general a fi proprietar inseamna a detine ceva in mod exclusiv, a avea libertatea de a-l folosi si de a-i da utilizarea dictata de nevoi potrivit naturii lui intime. In dreptul roman expresia dominium (stapanire, proprietate) se referea nu numai la proprietatea propriu-zisa (dominium proprietatis) dar si la alte drepturi reale cum ar fi, de pilda, proprietatea unui drept de uzufruct (dominium uzufructus). La origine, proprietatea era colectiva, adica bunurile apartineau tribului sau clanului. Se pare ca proprietatea individuala a aparut mai intai cu privire la bunurile mobile (imbracaminte, unelte etc.). Mai apoi, imobilele cu destinatia de locuinte au facut si ele obiectul aproprierii; pentru inceput ale aproprierii familiale. Pamantul insa va ramane mult timp proprietatea colectivitatii. Daca el initial a fost cultivat in comun, treptat folosinta lui devine obiectul unei diviziuni intre familii. Fiecarei familii i s-a atribuit o parcela pe care trebuia sa o cultive pentru subzistenta sa. Proprietatea ramanea comuna deoarece atribuirea parcelei varia de la an la an; treptat s-a stabilit uzanta de a nu modifica repartizarea pentru o anumita perioada de timp. Bunaoara, in legea mozaica pamanturile sunt impartite pentru o perioada de 15 ani. Apoi atribuirea folosintei devine perpetua. La Roma impartirea pamantului s-ar fi facut sub guvernarea lui Numa. In epoca celor XII Table singurul titular al dreptului de proprietate era pater familias si era un drept absolut. Aceasta inseamna ca orice ingradire a dreptului de proprietate este contrara naturii sale; ea este o "servitute". Dreptul roman nu admitea decat in mod exceptional atingeri ori limitari ale dreptului de proprietate (de pilda, in Digeste se intalnesc unele sanctiuni pentru proprietarul care isi tulbura vecinii prin exercitarea dreptului sau de proprietate). In dreptul roman vointa partilor era insuficienta in a realiza prin ea insasi transferul de proprietate. Pe langa vointa partilor mai era necesara si remiterea lucrului. Aceasta remitere era insotita de solemnitati speciale: mancipatio si in jure cessio pentru bunurile de valoare si simpla traditio pentru celelalte bunuri. Solemnitatile au fost abandonate la Roma inca din epoca clasica ramanand traditiunea. Transferul proprietatii cerea deci doua operatiuni distincte: un acord de vointa si o traditiune. In literatura juridica, proprietatea apare fie ca drept subiectiv, fie ca institutie a dreptului obiectiv Dreptul de proprietate in sens obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza modul de repartitie a mijloacelor de productie, precum si a produselor.
După plată vei primi prin email un cod de download pentru a descărca gratis oricare alt referat de pe site (vezi detalii).
