Contractul de vânzare-cumpărare

§1. NOŢIUNEA CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

1. Importanţa și domeniul de aplicare a contractului

de vânzare-cumpărare

Alături de contractul de schimb, contractul de vânzare-cumpărare pretinde

a fi unul din cele mai vechi contracte cunoscute civilizaţiei umane. Reglementarea

raporturilor de vânzare-cumpărare cuprinde o perioadă de dezvoltare

de aproximativ patru mii de ani.

Iniţial, o dată cu apariţia proprietăţii private, apare, căpătând o amploare

deosebită, contractul chemat să asigure trecerea prin schimb a bunurilor

dintr-o gospodărie în alta (permutatio). Acest contract, pe care îl numim astăzi

contract de schimb, și-a căpătat autoritatea cuvenită cu mult înainte de

apariţia monedei ca unitate de schimb, deoarece satisfăcea necesităţile societăţii

romane timpurii, care se afla în faza trecerii de la gospodăria naturală la gospodăria bazată perelaţiile de schimb. Anume contractul de schimb este temelia apariţiei și

dezvoltăriicontractului de vânzare-cumpărare.

Din punct de vedere economic, vânzarea se prezintă ca o variantă mai evoluată

a schimbului, din care își trage rădăcinile. Într-adevăr, vânzarea-cumpărarea

în sens economic, iniţial, pare a fi preluat forma schimbului dintre două

lucruri, unul din ele (capetele de vită) având valoarea echivalentului general.

Mai târziu, o dată cu apariţia monedei în sensul apropiat celui actual, vânzarea-

cumpărarea capătă sensul schimbului unui lucru (res) contra unei valori

monetare – preţ (pretium)2.

Dreptul roman clasic atribuia vânzarea-cumpărarea contractelor consensuale.

În baza contractului de vânzare-cumpărare (emptio et venditio) o parte,

numită vânzător (venditor), se obligă să transmită altei părţi, numită cumpărător

(emptor), un bun (merx), iar cumpărătorul se obligă să plătească pentru

acest bun o cantitate de metal numită preţ (pretium). Potrivit lui Gaius, contractul

de vânzare-cumpărare se formează prin acordul de voinţă al părţilor

asupra obiectului contractului și preţului acestuia3, clauzele referitoare la bun

și la preţ fiind condiţii esenţiale ale contractului.

Dreptul roman privat reglementa și vânzarea viitoarelor bunuri (mei futurae

sivi speratae), cum bunăoară era considerată recolta așteptată. În așa caz

contractul de vânzare-cumpărare se considera a fi încheiat sub condiţie suspensivă.

Cunoscând o evoluţie multiseculară, contractul de vânzare-cumpărare reprezintă

și astăzi una din instituţiile tradiţionale principale ale dreptului civil.

În prezent contractul de vânzare-cumpărare este cel mai răspândit contract

ce asigură atât circuitul civil, cât și cel comercial. Existenţa și utilitatea acestuia

este determinată de acţiunea legilor economice ale societăţii ce se reduc la

circulaţia bunurilor de la producător/proprietar la consumator. Instrumentul

juridic principal de realizare a circulaţiei bunurilor rămâne a fi contractul de

vânzare-cumpărare.

Importanţa deosebită a instituţiei vânzării-cumpărării rezidă în domeniul

larg de aplicare a contractului de vânzare-cumpărare. Prin intermediul acestui

contract se satisfac necesităţile materiale și spirituale ale cetăţenilor. De

menţionat că importanţa acestui contract pentru cetăţeni nu se reduce numai

la procurarea bunurilor necesare vieţii cotidiene cum ar fi: produse alimentare,

îmbrăcăminte, alte mărfuri destinate uzului personal, garaje, apartamente,

case de locuit etc. În baza acestui contract cetăţenii au posibilitatea de a vinde

surplusul de bunuri acumulat sau bunurile devenite cu timpul inutile pentru

proprietar din diferite motive.

2. Noţiunea și caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

Art. 753 C. Civ. defineste vanzarea ca fiind „o parte (vânzător) se obligă să predea un bun în proprietate celeilalte părţi (cumpărător), iar acesta se obligă să preia bunul şi să plătească preţul convenit.”.

Modul in care legiuitorul a definit vanzarea nu este exact, in primul rand pentru ca vanzatorul nu se obliga sa transmita cumparatorului proprietatea bunului, ci el transforma insasi proprietatea lucrului vandut, iar, pe de alta parte, proprietatea se transforma doar prin singurul efect al consimtamantului. Obiectul vanzarii il poate constitui nu numai dreptul de proprietate, dar si alte drepturi reale. In practica judiciara s-a decis, de exemplu, ca obiectul vanzarii-cumpararii il poate forma si

numai nuda proprietate, vanzatorul putand sa-si pastreze uzufructul viager 3. Pe langa uzufruct, poate fi vandut si un drept de creanta (vanzarea dreptului de creanta este reglementata de legiuitorul cesiunii de creanta, institutie pe care am tratat-o in cadrul materiei obligatiilor, la capitolul (Cazurile de transmitere a obligatiunilor). Intr-o formulare sintetica, unii autori au sustinut ca vanzarea „consta in stramutarea proprietatii unui lucru sau a unui drept, pentru o suma de bani numita pret” , altii, ca vanzarea ar fi acel contract prin care una din parti (vanzatorul) stramuta proprietatea unui bun al sau asupra celeilalte parti (cumparatorul), care se obliga in schimb a unei plati vanzatorului pretul bunului vandut”, iar alti autori, insistand asupra naturii dreptului transmis, au aratat ca vanzarea este „acel contract in temeiul caruia opereaza transmiterea dreptului de proprietate sau a altui drept – real ori creanta – de la vanzator la cumparator, cu obligatia pentru cel din urma de a plati primului o suma de bani drept pret”.