Considerații Generale asupra Ministerului Public

Consideraţii generale asupra Ministerului Public

1.1. Apariţia şi evoluţia atribuţiilor procurorului.

Iniţial, funcţia procurorilor a fost aceea de a reprezenta interesele regelui în faţa instanţelor judecătoreşti.

În secolul al XIII-lea a luat fiinţă Curtea de justiţie a regilor Franţei, instanţă în faţa căreia regele îşi apăra, prin avocaţi şi procuratori speciali (procureurs du roi) interesele sale personale şi pe acelea ale coroanei. Pentru prima dată atribuţiile acestor magistraţi au fost precizate prin Ordonanţa lui Filip al IV-lea cel Frumos, din anul 1302.

În ţările capitaliste, procurorii funcţionau în cadrul unui organ al statului care poartă şi în prezent denumirea de Minister Public. Pentru fiecare instanţă era constituit câte un Parchet, alcătuit din procurorii care îşi desfăşurau activitatea pe lângă acel tribunal sau curte .

În ţara noastră, această instituţie a fost cunoscută mult mai târziu. Primele reglementări în această privinţă au fost cuprinse în: Regulamentul Organic din 1832 şi în Regulamentul asupra îndatoririlor procurorilor tribunalelor şi divanurilor în pricinile civile şi criminale. Printr-o lege din anul 1862 această instituţie a fost introdusă şi în Moldova.

Reglementările menţionate acordau procurorului posibilitatea de a asista la judecarea proceselor civile, spre a veghea la respectarea legii.

Codul de procedură civilă din anul 1865 a consacrat două forme de participare a procurorului în procesul civil: ca parte principală şi ca parte alăturată. Acest important act normativ acorda procurorului prerogative restrânse în procesul civil. Astfel, ca parte principală procurorul avea posibilitatea de a promova acţiuni civile numai în cazurile determinate de lege. De asemenea, legea nu-i recunoştea procurorului un drept general de a interveni în procesul civil . Rolul limitat al procurorului în procesul civil se evidenţiază şi prin aceea că legea prevedea obligativitatea participării acestuia doar în cauzele în care erau interesaţi minori sau interzişi. Caracterul formal al reglementarii procesuale menţionate rezultă cu multă evidenţă şi din prevederile art. 85 c. pr. civ. Potrivit acestei dispoziţii procedurale, atunci când procurorul avea rolul de parte alăturată el putea fi înlocuit, dacă nu era de faţă, cu un judecător sau avocat din sală.

Modificările ulterioare ale Codului de procedură civilă nu au reuşit să amplifice atribuţiile procurorului în procesul civil.

După ce a ajuns Partidul Socialist la putere, în ţara noastră, s-au luat o serie de măsuri în scopul realizării unui drept nou, în concordanţă cu interesele generale ale societăţii româneşti. Asemenea măsuri au vizat atât organizarea procuraturii, cât şi activitatea procurorului în procesul civil. Astfel, în anul 1948, prin Decretul nr. 2 din 12 aprilie, a fost desfiinţat vechiul Parchet, acesta fiind înlocuit cu Procuratura, un organ de stat de tip nou.

Prin Legea nr. 6/1952 a fost organizată procuratura Republicii Populare Române. Acest act normativ a învestit procuratura cu atribuţii largi în domeniul litigiilor civile. Astfel, cu acest prilej i s-a recunoscut procurorului dreptul de a pune concluzii în orice proces civil, dacă apreciază că acest lucru este necesar (art. 5 lit. d). Dreptul procuraturii de a pune concluzii în cauzele civile a devenit astfel nelimitat, exercitarea acestuia neputând fi cenzurată de către instanţă, doar procurorul fiind în măsură a aprecia dacă este sau nu necesar a pune concluzii într-o cauză civilă sau alta.

În evoluţia formelor de participare ale procuraturii în procesul civil, o importanţă deosebită prezintă prevederile art. 9, lit. d din legea nr. 6 din 1952, care statua că „Procuratura foloseşte căile de atac prevăzute de lege în contra ordonanţelor, încheierilor şedinţelor şi a altor acte judiciare nelegale sau netemeinice”.