Condițiile Generale ale Dreptului la Moștenire

Enumerarea condiţiilor

Capacitatea şi vocaţia succesorală.

Sub titlul "Despre calităţile cerute pentru a succede", Codul civil (art.654-658) prevede două condiţii - una pozitivă şi una negativă - pe care trebuie să le întrunească o persoană pentru a putea moşteni: să aibă capacitate succesorală şi să nu fie nedemnă de a moşteni.

La aceste două condiţii, în literatura juridică se adaugă o a treia condiţie, şi anume, vocaţia (chemarea) la moştenire. Dreptul la moştenire se analizează în cadrul dreptului succesoral nu în sensul aptitudinii generale a persoanei fizice ori juridice de a avea acest drept în conţinutul capacităţii sale de folosinţă (dreptul de moştenire al persoanei fizice fiind un drept constituţional), ci în sensul dreptului asupra unei moşteniri deschise. Pentru ca o persoană să aibă un asemenea drept, ea trebuie să fie chemată la moştenire, adică să aibă vocaţie succesorală, legală sau testamentară. Deci vocaţia succesorală este o condiţie a dreptului la moştenire, numai că această chemare îşi are temeiul fie în lege, fie în testamentul lăsat de defunct.

Pe de altă parte, trebuie observat că nedemnitatea succesorală, în sistemul Codului civil (art.655-658), este specifică numai moştenirii legale şi deci nu reprezintă o condiţie generală a dreptului la moştenire, tot aşa cum revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudine (art.930-931 C.ci v.) - ca echivalent al nedemnităţii succesorale legale -este specifică moştenirii testamentare".

Capacitatea succesorală

1. Noţiunea de capacitate succesorală

Potrivit art. 654 C.civ. "pentru a putea succede trebuie neapărat ca persoana care succede să existe la momentul deschiderii succesiunii". Rezultă că orice persoană care există în momentul deschiderii moştenirii are capacitate succesorală, adică capacitatea de a moşteni, de a culege o succesiune.

Dovada existenţei în momentul deschiderii moştenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii (art. 1 1 69 C.civ.) şi care poate să fie moştenitorul în cauză (prin reprezentanţii legali, dacă este cazul), dar şi succesorii săi în drepturi, în cazul în care moştenitorul a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii (un timp cât de scurt), dar ulterior a decedat, drepturile lui asupra moştenirii fiind reclamate de proprii săi succesori în drepturi (moştenire prin retransmitere).

Întrucât dovada vizează "existenţa" în raport cu momentul deschiderii moştenirii, ea se poate referi fie la dovada existenţei persoanei în momentul deschiderii moştenirii, fie la dovada momentului deschiderii moştenirii în perioada existenţei persoanei cu vocaţie succesorală. Cu alte cuvinte, dovada vizează nu numai şi nu atât existenţa persoanei, ci mai ales corelaţia ei cu momentul morţii celui care lasă moştenirea.

În această ordine de idei, urmează să facem unele precizări în legătură cu persoanele care au capacitate succesorală, fiindcă există în momentul deschiderii moştenirii, şi în legătură cu persoanele care nu au capacitate succesorală, fiindcă nu mai există în acel moment, în prealabil, sunt necesare unele diferenţieri privind capacitatea succesorală în cazul moştenirii prin reprezentare şi prin retransmitere, în raport de problema capacităţii succesorale în cazul moştenirii în nume propriu.

Probleme de capacitate în cazul moştenirii prin reprezentare şi prin retransmitere: în cazul moştenirii prin reprezentare, specifică numai moştenirii legale, moştenitorul (unul sau mai mulţi) cu vocaţie succesorală legală (reprezentant) pretinde drepturile succesorale ale ascendentului său (reprezentat) decedat la data deschiderii moştenirii (vezi infra nr.44 şi urm.), urcând în locul, gradul şi drepturile acestuia (art.664 C.civ.). în acest caz, reprezentantul trebuie să dovedească că el personal are capacitate succesorală (adică "existenţa" la data deschiderii moştenirii), iar cel reprezentat era decedat la acea dată, pentru că "nu se reprezintă decât persoanele moarte" (art.668 C.civ.).

In caz de retransmitere a moştenirii, moştenitorul legal (în nume propriu sau prin reprezentare) ori testamentar - supravieţuind un timp cât de scurt defunctului - dobândeşte el succesiunea acestuia din urmă (chiar dacă nu a acceptat, dar nici nu a repudiat-o) şi - confundată cu a sa proprie - o lasă propriilor săi moştenitori, legali sau testamentari (moştenire succesivă, subsecventă), în acest caz, persoanele care pretind drepturi asupra masei succesorale prin retransmitere trebuie să dovedească „existenţa" moştenitorului în momentul deschiderii primei moşteniri şi, bineînţeles, propriile drepturi succesorale asupra moştenirii lăsată de acesta (inclusiv "existenţa" la data deschiderii acestei din urmă moşteniri). Retransmiterea poate fi şi succesivă.

Retransmiterea moştenirii operează chiar dacă moştenitorul - decedat înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală de 6 luni - nu a exercitat acest drept (nici nu a acceptat, dar nici n-a repudiat-o), fiindcă din patrimoniul retransmis face parte şi acest drept de opţiune, care poate fi exercitat de beneficiarul retransmiterii în perioada rămasă până la împlinirea termenului de prescripţie. Dacă însă termenul de opţiune este expirat, beneficiarul retransmiterii trebuie să dovedească că moştenitorul a acceptat moştenirea în termen sau că a murit înainte de expirarea termenului şi acceptarea a fost făcută de el, în caz contrar stingându-se prin prescripţie titlul său ce moştenitor.

Prin urmare, statuarea instanţei supreme - în sensul că "instanţele aveau îndatorirea să stabilească, pe bază de probe, dacă D.P. a acceptat succesiunea - este corectă întrucât, în speţă, moartea bunicilor (de cuius) a avut loc în februarie şi septembrie 1981, iar moartea fiului lor în octombrie 1982. In consecinţă, copiii şi soţia supravieţuitoare a fiului puteau beneficia - alături de alţi moştenitori - de retransmiterea părţii din moştenirea bunicilor numai dacă fiul ar fi acceptat în termen moştenirea.