Conceptul instituției înstrăinării bunurilor cu condiția întreținerii pe viață ca instituție de drept civil

Geneza şi evoluţia instituţiei înstrăinării bunurilor cu condiţia întreţinerii pe viaţă

Abоrdarea temei privind instituţia juridică a înstrăinării bunurilor cu cоndiţia întreţinerii pe viaţă este impulsiоnată de evоluţiile sоciale, ecоnomice şi tehnоlоgice, creşterea spectaculоasă a schimbului şi cоmerţului cu bunurile din prоprietatea privаtă. Pe parcursul dezvoltării societăţii instituţia dаtă а аtras аtenţia multоr jurişti teоreticieni şi practicieni precum şi legiuitоrului. Instituţia înstrăinării bunurilor cu condiţia întreţinerii pe viaţă nu este relativ nouă în dreptul civil al Republicii Moldova.

Actualitatea şi importanţa problemei abordate este determinată de creşterea utilizării ei tot mai frecvente în viaţa socială. Este foarte vizibil faptul că astăzi unele pături sociale întâlnesc tot mai multe greutăţi în viaţa cotidiană. Astfel, reieşind din situaţia vulnerabilă a bolnavilor, pensionarilor şi invalizilor, care au pensii mici şi necesită o îngrijire mai decentă dar nu dispun de mijloace financiare suficiente însă au în proprietate bunuri de preţ (spaţiu locativ, terenuri de pământ alte bunuri imobile şi mobile), pot recurge la înstrăinarea bunurilor cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Pentru legiferarea relaţiilor de înstrăinare ei pot utiliza contractul care este reglementat de art. art. 839-846 Codul civil al Republicii Moldova .

Viaţa reală a societăţii este sursa inepuizabilă a dreptului, pe care acesta o slujeşte creator. În acest sens, nu ne referim la viaţa din punct de vedere biologic, care este o pură eventualitate şi nici la mortos cauza, care nici ea nu este o concluzie, ci la tot ce înseamnă relaţiile insului social, determinate sau condiţionate de cele mai diferite interese şi mijlocite în chip superior de normele dreptului, care astfel pătrund în toate sferele vieţii umane [ p. 55].

Istoria instituţiei de înstrăinare a bunurilor cu condiţia întreţinerii pe toată durata vieţii este asociată cu dreptul Roman. Măsurile progresive făcute de împăraţii romani cum ar fi Antonius Pius, Marcus Aurelius, Alexander Severus, au condus la crearea de “instituţii hrănitoare” - scopul căreia consta în determinarea după o anumită localitate a unui anumit număr de cetăţeni romani săraci, întreţinerea (cu produse alimentare) era efectuată din contul taxelor adunate de la proprietarii de terenuri şi comunităţile din zona privată. Acest lucru a fost determinat de necesitatea furnizării de pâine "gratuită" pentru ei. Cetăţenilor romani nevoiaşi gratuit li se elibera din partea statului mărci sau bilete pentru dreptul de a obţine pâine. Instituţiile nutriţionale au fost rezultatul unor acţiuni ale guvernului imperial Roman împotriva reducerii populaţiei din Italia. Pentru alimente (scopuri nutriţionale) de la proprietarii de terenuri din zonele private, după care erau stabiliţi un număr corespunzător de cetăţeni săraci romani, se încasau de la 2,5 % - 5 % din 1/12 valoarea estimată a terenului .

Dezvoltarea în continuare a instituţiei de întreţinere pe viaţă a avut loc în Evul Mediu. Pentru această perioadă de timp aparţine prima clasificare a contractelor de rentă: în contracte de rentă viageră şi contracte de rentă veşnică [p. 25].

Apariţia întreţinerii pe viaţă a avut loc ca urmare a obiceiului de a transmite mănăstirilor şi bisericilor bunuri mobile şi imobile în schimbul folosirii lor sub formă de rentă viageră. În legislaţia civilă, a Moldovei de până la anii 1940 s-a extins codul civil al României din 1864.

Condiţiile de întreţinere au fost incluse în Codul civil din 1964 care reglementa un capitol aparte (capitolul 37) privind înstrăinarea unei case de locuit cu condiţia întreţinerii pe 48 viaţă. Contractul de întreţinere pe viaţă din timpurile acelea este în mare măsură similar cu contractul actual de înstrăinare a unui bun cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Obligaţia dobânditorului consta în a oferi locuinţă, hrană, îngrijire în caz de boală. Ca şi în actualul Cod civil al RM, dobânditorul nu avea dreptul să înstrăineze casa, pe care a primit-o cu condiţia întreţinerii pe viaţă, iar interdicţia dată se înregistra la comitetul executiv al Sovietului local de deputaţi ai norodului. Încă o asemănare ce nu poate fi trecută cu vederea este că pieirea fortuită a casei primite de la transmiţător nu-l scuteşte pe dobânditor de obligaţiile ce şi le-a asumat în bază de contract, iar dacă contractul este reziliat, casa se restituie transmiţătorului, iar cheltuielile pentru întreţinerea acestuia, făcute de dobânditor până la rezilierea contractului, nu se restituie.

Cu toate acestea, în practică, contracte cu condiţia întreţinerii pe viaţă au început să apară în Rusia. Necesitatea de a “intra” în astfel de contracte au fost cauzate de situaţiile economice, care au predominat în Rusia, după Revoluţia din Octombrie şi încheierea Războiului civil. Locuinţele comunitare fiind distruse, în legătură cu care nevoia de locuinţe a crescut. În acelaşi timp, a crescut numărul de persoane în vârstă singure care au nevoie de ajutor, de sprijin şi de îngrijire de către străini, gata să dea în schimbul întreţinerii, dreptul de proprietate asupra caselor lor .