Cesiunea de Datorie

CESIUNEA DE DATORIE

Dreptul român preclasic nu a admis cesiunea de datorie din acelaşi considerente pentru care nu a admis nici cesiunea de creanţă adică interdicţia înlocuirii persoanelor iniţiale din raportul obligaţie. Mai târziu, în perioada clasică, s-a admis realizarea directă a cesiunii de creanţă prin acţiunea utilă acordată cesionarului, care astfel lua locul cedentului în obligaţia originară, dar nu s-a admis şi realizarea directă a cesiunii de datorie care putea avea loc indirect prin novaţia prin schimbarea de debitor şi prin mandat judiciar (mandatum in rem suam) . În ultimul caz debitorul însărcinează pe o persoană să îi ia loculo ca pârât în procesul intentat de creditorul său şi să-i plătească acestuia suma de bani prevăzută în sentinţa de condamnare.

Aşa cum un creditor doreşte şi poate să transmită cu titlu particular şi în mod direct creanţa pe care o deţine, şi un debitor poate avea interes să transfere la fel datoria sa unei alte persoane.

Noţiune. Cesiunea de datorie este acea operaţie juridică prin care un debitor (debitor cedent), transmite datoria sa unei alte persoane (debitor cesionar), care se obligă de regulă în locul său faţă de creditorul cedat. Cesiunea de datorie nu este reglementată expres de lege şi se consideră că o cesiune de datorie realizată fără consimţământul creditorului nu poate fi admisă decât în mod excepţional. De aceea, cesiunea de datorie nu este recunoscută ca un mecanism independent de transmitere a obligaţiei, ea putându-se realiza numai în mod indirect şi uneori numai parţial.

Creanţa face parte din activul patrimonial al creditorului, iar datoria, din pasivul patrimonial al debitorului. Dacă patrimoniul unei persoane poate forma obiectul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal, atunci şi elementele sale, creanţe, datorii, alături de drepturile reale, pot constitui obiectul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal. Această transmisiune operează, în cazul persoanelor fizice, la decesul creditorului sau al debitorului (transmisiune mortis causa), iar în cazul persoanelor juridice, prin orice modalitate de reorganizare prevăzută de lege: absorbţie, fuziune, divizare totală sau parţială.

Reglementare:. Codul civil francez şi Codul civil român au ignorat, pur şi simplu, preluarea de datorie. Astfel, în Codul civil român, transmiterea datoriilor între vii nu-și găseşte reglementare expresă, spre deosebire de transmiterea lor prin deces, care este reglementată în detalii în materia succesiunilor. Principalul motiv pentru care această instituţie nu este reglementată, motiv relevat în întreaga literatură de specialitate, este cel al nesocotirii intereselor creditorului. În Codul civil al Republicii Moldova, preluarea datoriei este reglementată expres la art. 567-571

Reglementarea preluării datoriei în Codul civil al Republicii Moldova (art. 567-571) este inspirată din sistemul de drept de orientare germană. Conform reglementărilor legale în vigoare, există două posibilităţi de preluare a datoriei:

-printr-un contract încheiat între creditor şi un terţ, care-l substituie pe debitorul iniţial, debitorul iniţial având dreptul să se opună contractului şi să execute el însuşi obligaţia (Codul civil al Republicii Moldova art. 567).

-datoria poate fi transmisă în baza unui acord încheiat între terţ şi debitorul iniţial, cu condiţia ca acest acord să fie acceptat de creditor (art. 568).

Astfel, preluarea datoriei este posibilă în două modalităţi. Prima este o novaţie pentru legislaţia Republicii Moldova, fiindcă nu a fost reglementată în Codul civil din 1964. Ea nu este cunoscută nici Codului civil al Federaţiei Ruse, cu atât mai mult Codului civil român, care, în genere, nu reglementează preluarea datoriei. Deci, legiuitorul Republicii Moldova a mers pe o cale avansată de reglementare a preluării datoriei. În literatura de specialitate, preluarea datoriei în baza contractului încheiat între creditor şi terţă persoană este denumită cesiune pasivă (cesiune a datoriilor sau intercesiune). Unii autori consideră că legiuitorul a creat o instituţie „sterilă”, fără un suport teoretic, de o natură juridică dubioasă care va fi ignorată în practică. Nu suntem de acord, fiindcă, prin reglementarea preluării datoriei în baza contractului încheiat între creditor şi terţ, legiuitorul a creat un mecanism suplimentar care în anumite situaţii poate servi articipanţilor la raporturile juridice civile .

În adevăr, ceea ce caracterizează preluarea de datorie este schimbarea debitorului, deci o operaţie inversă cesiunii de creanţă, care implică schimbarea creditorului şi, prin urmare, ar putea fi considerată ca licită şi în concordanţă cu principiile generale din materia contractului. Cu toate acestea, în raporturile de obligaţii, persoana debitorului nu este indiferentă, întrucât creditorul are întotdeauna în vedere anumite elemente ca, de exemplu, solvabilitate, cinste etc. privind, în alte cuvinte, personalitatea acestuia. Din aceste considerente, legiuitorul român nu a considerat oportun să consacre o formă de transmitere a obligaţiilor care, implicând schimbarea debitorului fără acordul creditorului, ar putea leza interesele ultimului.

Lipsa reglementării legale în Codul civil român a preluării datoriei nu dă temei de a afirma că la practică lipseşte cu desăvârşire o asemenea transmitere. Dimpotrivă, jurisprudenţa şi majoritatea autorilor consideră că preluarea de datorie este admisibilă, în temeiul libertăţii contractuale şi al raţionamentului de analogie cu admisibilitatea cesiunii de creanţă. Ea se aplică şi este analizată prin prisma simetriei faţă de cesiunea de creanţă, ceea ce indică şi denumirea ei – cesiunea de datorie