Atributele Dreptului de Proprietate

1.Introducere

Înainte de a vorbi despre atributele dreptului de proprietate, considerăm că trebuie sa definim noţiunea de drept de proprietate şi să prezentăm caracteristicile generale ale acestui drept.

Art.480 C.civ. prevede că “proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.

Legiuitorul conturează prin această definiţie noţiunea dreptului de proprietate prin atributele pe care acest drept le conferă titularului său, respectiv: posesia,folosinţa şi dispoziţia.

Definiţia dată de Codul Civil este controversată, întrucât nu permite realizarea distincţiei între proprietar şi alte persoane care exercită unele atribute ce alcătuiesc conţinutul juridic al dreptului de proprietate

O trăsătura distinctivă a dreptului de proprietate este aceea că titularul acestui drept exercită atributele corespunzătoare prin puterea sa proprie, deoarece el se supune numai legii, în timp ce alte persoane care ar exercita aceste atribute, le exrcita în virtutea puterii transmise lor de proprietar şi în conformitate atât cu dispoziţiile legii cât şi cu directivele date de acesta.

O altă trăsătură distinctivă a acestui drept este aceea că titularul său exercita atributele în interes propriu .Ceea ce este specific proprietarului este faptul că are plenitudinea acestor atribute şi, fără a avea importanţă modul efectiv în care înţelege să le exercite, personal sau prin intermediul altor personae, exercitarea are loc, în cele din urmă, în interesul său propriu.

În concluzie, dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresie aproprierii unui lucru, drept care permite titularului său să posede şi să dispună de acel lucru, prin putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legilor îin vigoare.

Analizând articolul 480 din Codul civil putem desprinde ideea că dreptul de proprietate este un drept exclusiv şi absolut. Doctrina completează cu o altă caracteristica şi anume perpetuitatea.

Dreptul de proprietate este un drept absolut .Toate persoanele sunt obligate să se abţină de la orice încalcare ar putea aduce atingere exerciţiului dreptului de proprietate de către titularul său.

Fiind un drept real, titularul îl poate realiza direct fără concursul altor persoane.Astfel, proprietarul unei case posedă, se foloseşte, dispune de aceasta, fără a aştepta intervenţia altei persoane.

Dreptul de proprietate este un drept exclusiv în sensul că proprietarul are singur folosinţa şi stăpânirea bunului său.El este un drept perpetuu, în înţelesul că nu se stinge prin neîntrebuinţare şi un drept alienabil, ceea ce înseamnă că se poate înstrăina.

2. Atributele sau prerogativele dreptului de proprietate

Atributele sau prerogativele dreptului de proprietate sunt : posesia, folosinţa şi dispoziţia.

Prerogativele dreptului de proprietate pot fi exercitate fie prin putere proprie şi în interes propriu, fie indirect şi mijlocit prin intermediul altei persoane.

Posesia (usus-jus utendi) presupune exercitarea de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective asupra lucrului, direct şi în interes propriu, sau de a consimţi ca stăpânirea să fie exercitată în numele şi în interesul lui de către o altă persoană.

Art.1846 C.Civ. defineşte posesia ca fiind “deţinerea unui lucru sau folosinţa unui drept exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”.

Posesia presupune existenţa a doua elemente: animus-intenţia de a poseda pentru sine şi corpus-deţinerea materială a bunului, concretizată în acte materiale de folosire a bunului.

Folosinţa (fructus-jus fruendi) este acea prerogativă în virtutea căreia proprietarul poate să întrebuinţeze bunul în interesul său şi să-i perceapă fructele.

Art. 482 C.Civ dispune că “ proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă dreptul asupra a tot ce produce lucrul şi asupra a tot ce uneşte, ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial”.Deşi art. 482 C.Civ prevede că fructele se dobândesc de proprietar în virtutea dreptului de accesiune, în realitate culegerea fructelor este însăşi efectul exerciţiului dreptului de folosinţă ca atribut al dreptului de proprietate.

Prin fructe se înţelege tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără a-i fi afectată substanţa.Fructele sunt de trei feluri (art.483 C.civ.):

-fructe naturale- se produc în mod periodic, fără intervenţia omului(art.522.C.civ.)

-fructe industriale- se produc periodic, însă pentru obţinerea lor este necesară intervenţia omului(art.522 C.civ) ;

-fructe civile –sunt venituri băneşti produse în urma valorificări unor bunuri (chirii, dobânzi, dividende) ( art.523 C.civ.).

Fructele naturale şi industriale se dobândesc prin culegere, iar cele civile se dobândesc zi de zi ( art.524 şi 525 C.civ.).

Fructele nu se confundă cu productele, acestea din urmă fiind foloase trase dintr-un bun care îşi consumă substanţa (nisipul piatra, marmura extrasă dintr-o carieră).

Folosinţa, ca atribut al dreptului de proprietate, cunoaşte un aspect particular în cazul coproprietăţii.Astfel fiecare coproprietar este îndreptăţit la fructe proporţional cu cota sa din dreptul de proprietate asupra bunului. În ipoteza în care un coproprietar exercită posesia exclusivă a bunului, el este obligat să acorde celorlalţi coproprietari partea din fructe ce li se cuvine.În caz contrar, coproprietarii au posibilitatea să ceară împărţirea fructelor, chiar fără sistarea stării de proprietate. Deşi codul civil reglementează numai partajul de proprietate, jurisprudenţa a admis ca fiind posibilă o împărţeală de folosinţă prin acordul tuturor coproprietarilor, având o valoare vremelnică până la partajul de proprietate.

Dispoziţia ( abusus- jus abutendi) constă în prerogativa proprietarului de a dispune liber de bunul său : de a-l înstrăina sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altor persoane, precum şi de a dispune de substanţa bunului (a-l transforma, consuma, distruge),cu respectarea reglementarilor în vigoare .

Elemente.Atributul dispoziţiei cuprinde dispoziţia materială şi dispoziţia juridică asupra bunului.