Aplicarea Legii Civile în Timp și Spațiu

APLICAREA LEGII CIVILE

1. APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP

Legea civilă, ca orice lege, actionează concomitent, simultan sub trei aspecte:

- într-un anumit interval de timp ( căci legea civilă nu este eternă), care se numeste ”aplicarea legii civile în timp”;

- pe un anumit teritoriu determinat ( există atâtea legi civile nationale câte state suverane coexistă), ceea ce se numeste ”aplicarea legii civile în spatiu”;

- cu privire la anumite subiecte, care sunt destinatarii legii, ceea ce se numeste ”aplicarea legii civile asupra persoanelor”.

Legile civile se succed ( din punct de vedere al timpului), coexistă ( din punct de vedere al spatiului) si au determinate categoriile de subiecte la care se aplică.

O cerinţă dictată de realitatea socială este ca legile să se succeadă în timp, fiind înlocuite pe măsură ce se modifică datele şi cerinţele acesteia.

Legea civilă se aplică, sub aspectele mentionate, cât timp este în vigoare. Aceasta intră în vigoare fie la momentul publicării ei în Monitorul Oficial al României, fie la data precizată în cuprinsul legii. Intrarea în vigoare marchează momentul din care legea devine aplicabilă, putând fi cunoscută de către toate subiectele de drept cărora li se adresează.

Iesirea din vigoare a legii civile este momentul din care aceasta încetează să se mai aplice. Iesirea din vigoare a unei legi se produce prin abrogarea ei, care poate fi de două feluri: expresă sau tacită.

Abrogarea expresă are loc atunci când legea nouă declară în mod expres că se abrogă dispozitiile legii anterioare. Acesta poate fi directă, când este nominalizat actul normativ ori o parte a acestuia care iese din vigoare, sau indirectă, când acest lucru nu se întâmplă, ci noua lege prevede că se abrogă toate reglementările contrare prevederilor noii legi.

Abrogarea tacită (implicită) este incidentă când legea nouă este incompatibilă cu dispozitiile legii vechi, fără să prevadă expres faptul că anumite dispozitii contrare se abrogă. Noua lege înlocuieste sau modifică partial legea anterioară.

Nu suntem în prezenta unei abrogări atunci când dispar ratiunile pentru care o anumită lege sau regulă de conduită civilă a fost adoptată, iar acea lege sau regulă nu se va mai aplica. În această situatie, dispozitia legală rămâne fără obiect si se consideră că a căzut în desuetudine. Deci, desuetudinea nu poate fi privită ca mod de iesire din vigoare a legii.

Între momentul intrării şi momentul ieşirii din vigoare a legilor, acţiunea lor în timp este supusă următoarelor principii care se completează reciproc:

1) principiul neretroactivităţii legii civile noi;

2) principiul aplicării imediate a legii civile noi.

După cum se poate observa, chiar din denumirea lor, aceste două principii se presupun si se completează reciproc.

Principiul neretroactivităţii legii civile noi

Prin principiul neretroactivitătii legii civile noi se întelege regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute.

Trebuie subliniat că principiul neretroactivitătii legii civile noi, consacrat şi în Codul civil în art.1. “Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă” a devenit un principiu constitutional în art.15 (2) din Constitutia României din 2003, stabilind că “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.

Pe cale de consecintă, ar fi neconstitutională prevederea dintr-o eventuală lege civilă ordinară sau organică sau dintr-un alt act normativ ce ar dispune că acea lege sau acel act normativ s-ar aplica retroactiv. Ar putea avea caracter retroactiv numai un act normativ de o fortă juridică egală Constitutiei, deci numai printr-o lege constitutională legiuitorul ar putea stabili că dispozitiile acesteia se aplică retroactiv.

De retinut este faptul că, atunci când se vorbeste despre principiul neretroactivitătii legii civile, se are în vedere sensul larg al notiunii de lege, deci toate categoriile de acte normative.

La prima vedere, rezolvarea problemei legii aplicabile unei situatii pare să fie foarte simplă, în sensul că orice lege nouă reglementează numai situatiile juridice ivite după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situatiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei. Această regulă este exprimată prin adagiul tempori regit actum. Simplitatea există numai în cazul situatiilor juridice care se constituie, se modifică, se sting si îsi produc toate efectele sub imperiul aceleiasi legi. În situatiile juridice care produc efecte succesive si îndepărtate, fiind deci posibil ca o situatie juridică să producă efecte ori să se epuizeze sub imperiul unei noi legi, care a abrogat legea ce era în vigoare în momentul nasterii acelei situatii juridice, punându-se astfel problema de a determina care este legea ce se va aplica situatiei juridice respective. Tocmai de aceea este necesar să se stabilească un criteriu al neretroactivitătii, criteriu important nu numai pentru a vedea dacă dispozitiile înscrise într-un act normativ contravin ori nu principiului consacrat de art.15 alin (2) din Constitutie, ci, asa cum a rezultat deja din cele mentionate mai sus, si pentru a se asigura respectarea principiului constitutional în discutie atunci când organul de jurisdictie urmează să rezolve o situatie juridică ce a fost guvernată de legi succesive.