Adopția internațională în Republica Moldova

1. Analiza comparativă a instituţiei adopţiei prin prisma legislaţiilor altor state

O dată cu ratificarea din partea mai multor state a Convenţiei de la Haga în materia protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, a influenţat necesitatea amendării cadrului legislativ naţional şi armonizarea acestuia la tratatul internaţional la care statele sunt parte.

Instituţia adopţiei este reglementată de legislaţia tuturor statelor membre ale Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite, însă abordarea asupra principiilor care ar trebui să guverneze adopţia, procedura de încuviinţare şi efectele juridice ale adopţiei, ridică anumite disensiuni.

Legislaţiile altor state în domeniu de resort, califică diferit adopţia ca instituţie juridică. Astfel, în unele state ca: Germania, Austria, Spania, Franţa, Portugalia etc., adopţia este calificată ca o instituţie a dreptului substanţial, fie a dreptului civil, ca act de stare civilă, fie a dreptului familiei iar în state ca: Anglia, Suedia, Italia etc., adopţia este calificată ca o instituţie în care prevalează aspectele de drept procesual civil, fiind în esenţă un act de autoritate.

Analiza comparativă al legislaţiei europene, reflectă coexistenţa a două sisteme privind procedura adopţiei: adopţia judiciară (Republica Moldova, Germania, Anglia, Olanda, Franţa, Elveţia, Italia, Portugalia) care debutează printr-o cerere a adoptatorului adresată instanţei competente. Hotărârea prin care se încuviinţează adopţia este menţionată într-un registru de stare civilă şi adopţia contractuală (Austria, Spania, Belgia) în baza căreia adopţia este considerată un contract stabilit între două părţi (adaptator şi adoptat sau reprezentantul legal al acestuia din urmă dacă este minor). Efectele acestui contract sunt stabilite imperativ de lege. Odată semnat, părţile nu pot să rezilieze contractul unilateral. În Spania, deşi adopţia este considerată un act de natură contractuală, procedura presupune o etapă notarială, în care se întocmeşte actul de adopţie.

Legislaţia islamică nu recunoaşte conceptul de adopţie prin care se secretizează părinţii naturali şi relaţiile de sânge ale copilului. Copii fără familie pot trăi prin forme permanente de plasament familial, de tip kafalab, conform cărora în cele mai multe state islamice este posibilă să nu ia numele şi să nu aibă dreptul de moştenire în familia primitoare. În unele state ca: Bangladesh etc., adopţiile exprimă îngrijorare realizându-se de către agenţii misionare străine, în scopul convertirii copilului, de asemenea în statul Madagascar etc., încheierea adopţiilor au ca scop obţinerea avantajelor materiale şi prestigiu.

În dreptul suedez, potrivit Legii federale din 30 iunie 1972, intrată în vigoare la 1 aprilie 1973, instanţa suedeză în principiu, este competentă să pronunţe adopţia dacă cel care o solicită are cetăţenia sau domiciliul în Suedia sau dacă Consiliul Kegal a aprobat în acest sens. Cererea de adopţie va fi soluţionată potrivit legii suedeze.

În dreptul englez (common law) fundamentală este stabilirea competenţei jurisdicţionale a instanţei engleze, care în lumina propriilor sale norme de competenţă se declară competentă şi va aplica dreptul englez, indiferent de cetăţenia celui care adoptă sau a celui adoptat. Totodată, de remarcat este faptul că aceste sisteme de drept iau totuşi în considerare legea naţională a copilului, atunci când apreciază dacă adopţia este în interesul copilului, privit prin prisma recunoaşterii hotărârii judecătoreşti în statul de origine al copilului.

În Franţa pot fi adoptaţi copii pană la vârsta de 18 ani, pentru care familia biologică sau consiliul de familie numit de tribunal şi-a dat consimțământul la adopţie, pentru care părinţii sunt necunoscuţi, dispăruţi, sau decedaţi, când părinţii biologici şi-au pierdut/au fost decăzuţi din drepturile părinteşti, copii declaraţi abandonaţi de către tribunal şi când copiii sunt în grija instituţiei publice. Ca o condiţie pentru adopţia unui copil, consimțământul părinţilor biologici trebuie dat liber, scris şi în deplinătatea facultăţilor în faţa autorităţilor locale. În situaţia în care copilul are 13 ani sau este mai mare, el/ea trebuie audiat şi îşi va da consimțământul la adopţie. [1]

Portugalia este o ţară care a ratificat Convenţia de la Haga asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale relativ recent, în anul 2004. În aceasta țară, pot fi adoptaţi numai copiii până la vârsta de 15 ani, vârsta care este luată în calcul la momentul deschiderii procedurii de adopţie, când a fost declarat anterior adoptabil de către Tribunalul pentru familie şi minori, când este practic imposibilă reintegrarea în familia biologică şi este dovedit acest lucru, când copilul este abandonat de familia biologică şi este la risc de instituţionalizare, tribunalul poate decide ca măsură de protecţie în mod normal adopţia totală. [2]

Finlanda este o ţară care a ratificat Convenţia de la Haga asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale relativ recent, în anul 1997. Legislaţia în domeniu nu face diferenţă în ceea ce priveşte adopţia unor copii cu nevoi speciale de alţi copii. Structurile responsabile privind domeniul adopţiei sunt: la nivel local instituţii sociale publice municipale şi organizaţii private (agenţii de adopţie licenţiate), la nivel central Ministerul Sănătăţii şi Bunăstării din Finlanda/Consiliul Finlandez pentru Adopţii Internaţionale şi la nivel judiciar instanţa judecătorească.

Pot fi adoptaţi atât copii cât şi adulţi. În cazul copiilor, o condiţie obligatorie pentru adopţie este consimțământul scris şi în deplinătatea facultăţilor a părinţilor biologici. În situaţia în care este vorba despre o femeie care abia a născut, consimțământul nu este considerat valid dacă femeia nu a avut timp suficient să se refacă după naştere şi în nici un caz nu poate fi exprimat mai devreme de 8 săptămâni de la naştere. Este obligatoriu ca în prealabil exprimării consimțământului, reprezentanţii autorităţilor locale sau ai agenţiei de adopţie să informeze şi să consilieze părinţii biologici asupra consecinţelor legale şi familiale ce apar în urma adopţiei. Se vorbeşte şi despre adopţia unui adult în situaţia în care în perioada copilăriei a fost crescut şi îngrijit de către persoana sau familia care doreşte să adopte şi nu a fost posibil să fie adoptat cât încă a fost minor sau dacă există alte elemente care să susţină adopţia acestuia ca adult. [3]