Teoria Personalității Criminale

1. Conceptul de personalitate criminală

Criminologia – spre deosebire de alte discipline umaniste – abordează personalitatea umană din perspectiva implicării acesteia în problematica etiologiei şi profilaxiei manifestărilor infracţionale, căutând să dea răspuns la întrebări atât de dificile ca : cine e infractorul- cum apare şi spre deosebire de alţii adoptă modelul comportamentului criminal- Conceptul de personalitate a infractorului a suferit, în evoluţia criminologiei, interpretări diferite, aproape fiecare autor având propria sa definiţie, propriul lui punct de vedere asupra personalităţii.

Din multiplele cercetări asupra criminalului, atât cele de criminologie generală, cât şi cele de criminologie specială (psihologie criminală) ori, mai ales, cele de criminologie clinică rezultă că între criminal şi noncriminal nu sunt deosebiri de natură, ci de grad. Potrivit acesteia, şi unul şi altul sunt împinşi la acţiuni şi activităţi de anumite nevoi, mobilul, şi unul şi altul sunt ajutaţi sau neajutaţi de anumite capacităţi, de anumite acte de voinţă, etc. Aceste elemente psihice, fizice şi altele la criminali sunt uneori mai puternice, de exemplu impulsurile, mobilurile – agresivitatea, sexualitate – şi altele mai slabe – de exemplu voinţa, stăpânirea de sine şi altele.

Pe această linie de gândire s-a observat că nu toate aceste elemente psihice stau toate pe acelaşi plan şi nu trebuie observate în mod izolat, ci pe ansamblu şi, îndeosebi, în felul cum se grupează, că mai importantă este „constelaţia” lor, spre exemplu impulsuri puternice şi voinţă slabă ; asemenea constelaţii şi structurări au un anumit accent de durată şi stabilitate, de exemplu, la recidivişti aceste elemente sunt mai vădite. Se mai constată că unii recidivişti comit uneori aceleaşi crime şi că dovedesc precocitate în manifestările criminale; ei manifestă un fel de înclinaţie spre crimă şi, mai ales, spre anumite crime; totodată, aceştia arată persistenţă pe calea criminalităţii şi ocolirea muncii, neîncadrare în rândul oamenilor cinstiţi, dovedesc periculozitate socială, fiindcă au o înclinaţie şi pornire spre crimă.

Astfel de trăsături şi manifestări caracterizează pe criminali şi îi deosebesc de noncriminali. Dar deosebirea, nu este după cum am mai spus, de natură, criminalii nu sunt o altă speţă de oameni, ci o deosebire de grad sau de prag, care caracterizează pe criminali.

Crima – spune Pinatel – este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca şi noncriminalii, dar ei se disting de alţii deoarece comiterea crimei este expresia unei diferenţe de grad, deci cantitativă şi nu calitativă; există o diferenţă de grad între psihismul criminalilor şi acela al noncriminalilor.

Cercetarea criminologică trebuie să scoată în evidenţă tocmai aceste deosebiri de grad, care caracterizează pe criminali. În felul acesta, criminalul este o persoană care se deosebeşte totuşi de noncriminal, este o personalitate înclinată spre crimă, adică o personalitate criminală.

Această problemă a trăsăturilor de bază şi specifice criminalilor a fost sesizată de mult în criminologie, îndeosebi de criminologia clinică şi în special în problema etiologiei crimei. Autori ca Pinatel, Di Tulio, Kinberg, De Greeff şi alţii au cercetat şi au formulat, pe baza acestor trăsături, teoria personalităţii criminale. S-au menţionat trăsături psihologice caracteristice la criminali, cum sunt: agresivitatea, egocentrismul, indiferenţa afectivă, lipsa de inhibiţie şi altele.

La problema trăsăturilor personalităţii criminale s-a ajuns în criminologie după ce s-a parcurs un drum lung şi ocolit. În ştiinţa criminologiei s-a pus mereu întrebarea de ce infractorul nu se opreşte de la comiterea crimei nici de teama oprobriului social, care înconjoară pe criminal, nici de teama pedepsei ce urmează după comiterea faptei. S-a răspuns, criminalul este lipsit de prevedere, criminalul nu are stăpânire de sine, nu are putere de inhibiţie a pornirilor sale antisociale etc. S-a dovedit că aceste trăsături sau capacităţi psihice nu sunt suficiente ca să oprească pornirea criminală. Criminologia modernă, îndeosebi criminologia clinică, au scos în evidenţă trăsături ale criminalului care sunt mai puternice decât lipsa de prevedere, inhibiţia etc. şi datorită cărora criminalul nu se opreşte de la comiterea faptei criminale, trăsături cum sunt: agresivitatea, egoismul sau altele de natura acestora din urmă, care – împreună – fac ca un criminal să prezinte o stare de pericol social în sensul că acesta este înclinat să comită crime.

2. Conţinutul teoriei personalităţii criminale a lui J. Pinatel

Cea mai ambiţioasă dintre ipotezele avansate în cadrul orientării psihologice aparţine criminologului francez Jean Pinatel.

Preluând ceea ce, în opinia autorului constituie elementele pozitive ale teoriilor despre criminal, mai ales viziunea dinamică asupra instanţelor personalităţii de la psihanaliză şi abordarea diferenţială a mecanismelor şi proceselor criminogene ale trecerii la act din varianta psihomorală. J. Pinatel construieşte o teorie explicativă centrată în jurul conceptului de personalitate criminală.

J. Pinatel respinge însă teza existenţei unei diferenţe de natură între infractor şi noninfractor. După cum am arătat în secţiunea anterioară J. Pinatel susţine existenţa unei diferenţe de grad între personalitatea infractorului şi personalitatea noninfractorului ca şi, între diferitele categorii de infractori de la ocazional la recidivistul înrăit. Sub acest aspect teoria lui J. Pinatel este ceva mai moderată decât a predecesorilor săi.