Crima și criminali în serie

Conceptul de crimă, reprezintă unul din elementele obiectului de studiu al criminologiei, fiind legat aproape inseparabil de persoana criminalului. Infracțiunea, conform artciolului 15 al Codului Penal este fapta "prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o".

Termenul de infracţiune este înlocuit în criminologie cu cel de "crimă" de la care de fapt, etimologic, îi vine şi numele. Un alt concept utilizat în literatura de specialitate este cel de "acţiune criminală".

Emile Durkheim afirma în lucrarea sa "Regulile metodei sociologice" că "Noi numim crime toate actele pedepsite şi mai definim crima obiectul unei ştiinţe speciale, Criminologia.

Totalitatea acestor fapte umane reprezintă criminalitate şi, ca elemente ale acesteia, criminologia le analizează individual, le descrie, le stabileşte conexiunile şi caracteristicile în cadrul general al criminalităţii, explicându-le cauzele şi condiţiile producerii lor.

Distingem trei înţelesuri posibile ale noţiunii de crimă: sensul comun, sensul penal şi sensul criminologic. În sens comun, prin crimă se desemnează, de regulă, o infracţiune intenţionată împotriva vieţii persoanei, fie că este vorba de omor (art. 174 C. pen.), de omor calificat (art. 175 C. pen.), de omor deosebit de grav (art. 176 C. pen.) sau de pruncucidere (art. 177 C. pen.).

În sens penal, crima desemnează o infracţiune gravă, pentru care legiuitorul stabileşte pedepse diferite şi proceduri speciale, în raport cu celelalte infracţiuni. Acest sens este dat de împărţirea tripartită a infracţiunii în crime, delicte şi contravenţii. Pentru prima dată, de o manieră clară, această împărţire a fost reţinută de Codul penal al Revoluţiei Franceze, cunoscut sub denumirea de Codul lui brumar anul IV, a fost preluată de Codul penal de la 1810 (Codul Napoleon), apoi de majoritatea legislaţiilor penale europene elaborate la începutul secolului al XIX-lea.

În sens criminologic noţiunea de crimă are o accepţiune largă, referindu-se la infracţiune în general. După cum vom constata însă, este inexact a pune semnul de egalitate între infracţiune şi noţiunea de crimă utilizată în criminologie. Încă de la primele cercetări cu caracter ştiinţific efectuate în domeniul criminologiei, s-a încercat, şi parţial s-a reuşit, o distanţare de viziunea abstractă cu privire la infracţiune, pe care o practicau penaliştii. Crima a fost privită ca fapt uman şi social, ca fenomen în sensul de realitate observabilă şi repetabilă. Rezultă din cele expuse că, în sens criminologic, noţiunea de crimă trebuie să pornească de la conceptul de infracţiune din dreptul penal, însă trebuie să meargă dincolo de acesta, aşa cum se întâmplă în realitate, în cercetarea criminologică.

1.2."Criminalul"

Acesta este de fapt "creatorul" criminalităţii.

Din punct de vedere juridic, criminalul este persoana care a comis cu vinovăţie una sau mai multe infracţiuni prevăzute de legea penală.

"Trecerea Ia act" (comiterea infracţiunii), concept introdus în limbajul de specialitate de Etienne de Greef, este activitatea prin care o persoană devine subiect al studiului criminologiei, activitate care-i deosebeşte pe indivizii infractori de noninfractori.

Ca subiect de studiu, persoana care a comis infracţiunea, criminalul, trebuie să fi fost şi condamnat printr-o hotărâre judecătorească.

Criminalul era singurul obiect de studiu la începuturile Criminologiei, când aceasta era cunoscută sub numele de "antropologie criminală"(in perioada de după cel de-al doilea război mondial, în SUA. răspândindu-se ulterior în ţările anglo-saxone, în ţările scandinave, ulterior în fosta R.F. Germania şi Elveţia.)

Lucrarea lui Cesare Lambroso "L'uomo delinquente", publicată la Milano, în 1876, este rezultatul cercetărilor autorului, efectuate asupra a câtorva mii de infractori, stabilind anumite caracteristici tipice acestor categorii de oameni.

Criminalul, în Criminologia zilelor noastre, continuă să fie figura centrală a cercetărilor ştiinţifice, el fiind analizat atât medical, psihologic cât şi social, urmărindu-se formarea personalităţii acestuia anterior comiterii crimei, "antefactum" precum şi în momentul "trecerii la act dar şi "post factum", stabilind în funcţie de individualitatea persoanei un program de reinserţie socială a acesteia.