SA ne Supunem Stăpânilor

Introducere

Scrisoarea către Romani este o capodoperă a apostolului, fiind expunerea cea mai bine elaborată şi cea mai autentică. Fără această scriere este foarte greu să-l înţelegem pe Pavel şi genul său. Este importantă atât pentru lumea catolică – din partea căreia se bucură de o stimă deosebită – cât şi pentru cea ne-catolică. Este considerată testamentul lui Pavel şi cel mai important text al NT după Evanghelii. CV-II- se adapă din aceste scrieri aproximativ de 118 ori, fiind depăşită doar de Matei şi Luca.

Între scrierile lui Pavel ocupă primul loc (începând cu secolul al-III-lea), datorită demnităţii de care se bucură comunitatea Romei, precum şi de importanţa conţinutului. Istoria Bisericii la rândul ei a fost marcată de importanţa şi mesajul doctrinar pe care această scriere îl propune.

Se admite în unanimitate că Pavel este autorul scrisorii, care a fost redactată la Corint în timpul celei de a treia călătorii – în iarna lui 57/58 – pe când se strângea coleta pentru Biserica din Ierusalim (cf. Fapt. 15, 25-26). Autorul dicta unui scrib (după stilul epocii respective) lui Tertius, despre care avem mărturie în cap. 16, 22.

Scrisorile lui Pavel sunt adresate, de obicei, unor comunităţi întemeiate de el şi prin ele în cearcă să răspundă unor nevoi urgente ale comunităţii. Aceste directive, însă, nu se pot aplica comunităţii din Roma, deoarece nu a fost întemeiată de el şi nu a trăit situaţii alarmante în primele momente.

Scopul pentru care Pavel s-a adresat comunităţii de la Roma este dorinţa lui de a ajunge la Roma, capitala imperiului, pentru a se face cunoscut prin scrierile sale şi pentru a primi ajutor – a face un schimb de experinţă între comunităţi (Rom. 1, 11-13). Conştiinţa apostolului că a fost desemnat de Cristos să fie apostol printre păgâni şi la Roma erau mulţi păgâni proveniţi din rândul păgânilor. Nu-i cunoaşte pe aceştia dar nici aceştia pe apostol dar le scrie această scrisoare.

După gândirea biblică este o scriere ocazională cu caracter accentuat, ce poate fi situată într-o perioadă precisă. Scrisoarea către Romani este o epistolă fiind o scriere cu o dezvoltare doctrinară; tonul este afectuos, simplu şi anulează distanţa dintre scriitor şi destinatar. Azi nu greşim dacă o numim fie scrisoare fie epistolă.

Cap. I.NOUA ASCULTARE

Creştinul e chemat personal să trăiască în Dumnezeu, dar pentru aceasta nu există o monadă independentă. Paul a combătut egoismul individual expunând datoriile creştinului în societatea creştină. Insensibil el le-a manifestat în contact cu lumea din afară şi i-a recomandat să nu-şi facă dreptate el însuşi. Era natural să vorbească apoi despre datoriile sale vis-a-vis de autoritate. Şi de acea dată era vorba de a şti ceea ce a dorit Dumnezeu: sau mai precis puterea vine de la El.

În primul verset prezintă sufletul dar nu-l desemnează în opoziţie cu corpul, nici penitentului cei vii inclusiv animalele; fiind vorba de toţii oamenii oricare ar fi demnitatea lor. Isus nu a fost supus judecăţii lui Pilat? Puterile erau Împăratul, Senatul, proconsulul, sau guvernatorul de provincie, magistratul principal. Paul îi califică  Trebuie să li se supună pentru un motiv de principiu, pentru că sursa oricărei puteri nu e o putere care vine de la puterile care deţin actualmente puterea, ci Dumnezeu, pentru că această situaţie e realizată de Dumnezeu .

Soluţia lui Paul e absolută: ea trebuie să fie înţeleasă prin ea însăşi şi prin oportunitatea istorică. Dreptul vechi semitic privea divinitatea, Dumnezeul cetăţii, ca pe un adevărat suveran, regele nu era decât vicarul său, numit prin decret nominal pentru a observa înainte de toate regula religioasă . Acest principiu era ca şi cel al Israeliţilor , nu numai în ceea ce priveşte regii desemnaţi de Iahve şi unşi de profeţii săi, dar şi în ceea ce priveşte regii păgâni nu ţineau această regulă şi nici fariseii; dacă puterea era de fapt privită ca fiind tiranică, trebuia acceptată ca o pedeapsă a lui Dumnezeu . Totuşi această doctrină era ameninţată din două părţi: Vechiul drept roman, religios şi sacerdotal, ceda locul unui drept fondat pe o raţiune umană; suveranul, în acelaşi timp legislator şi judecător, deţinea puterile poporului pe care îl reprezenta. Ideea că se păcătuia împotriva divinităţii refuzând ascultarea faţă de prinţ scădea din zii în zii. Pe de altă parte la Iudei, puterea lui Dumnezeu era singura recunoscută printre acelea ale Fariseilor care formau secta Zeloţilor; s-a ajuns s-o privească ca pe o apostazie religioasă de supunere unei puteri pur umane, mai ales păgână. Sf. Ieronim (în Tit 3, 1) chiar s-a gândit că Paul răspundea ideilor false a lui Iuda din Galilea. Această opinie putea însă mai uşor să piardă teren printre creştini, cetăţeni ai domniei lui Dumnezeu, care deja aveau o viaţă nouă – Sf. Toma .