Omul - preot săvârșitor al liturghiei cosmice

În perspectivă ortodoxă, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop. Acest scop dă sens şi valoare lumii . Motivul creaţiei, după Sfinţii Părinţi este bunătatea lui Dumnezeu, şi nu o necesitate internă sau externă a Acestuia. Iar scopul creaţiei este părtăşia şi a altor fiinţe de iubirea Lui intratrinitară , preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea acestor creaturi. În spiritualitatea ortodoxă această realitate a creaţiei a primit numele de îndumnezeire. Aşadar creaţia a fost menită la îndumnezeire prin cununa sa, omul. Sensul aducerii la existenţă a lumii şi omului este îndumnezeirea.

Importanța intelegerii cosmosului ca element de legatura intre om si Dumnezeu este cu atat mai mare cu cat omul nu doar se foloseste de creație, ci este si responsabil pentru aceasta. Omul, trimis de Dumnezeu pe pământ, este fiu al lumii, el se naște din pământ și se întoarce în el. Acest fapt il incarca pe om cu o responsabilitate maxima, metamorfoza lui ca indumnezeire este legata nu numai de relatia cu semenii sai ca persoane, ci ea se realizeaza in relatie cu lumea ca intreg. Existenta animalelor, plantelor si mineralelor este potențată și primește sens prin îndumnezeirea omului. De eforturile lui spirituale, depinde inserarea lor in Imparatia lui Dumnezeu. Acest proces spiritual al omului a determinat pe teologi sa vorbeasca de o "creatie continua a lumii "- nu trebuie rezervat termenul de creație numai activitatii lui Dumnezeu. Omul colaborand cu Dumnezeu devine si el participant la creatie, actiune care este complementară creatiei divine.

Îndumnezeirea lumii nu presupune o formare a unei conștiințe personale în Dumnezeu, ci înseamnă că aceasta prin om devine stravezie reflectând tot mai deplin divinitatea. Este o vocație secundară sau un efect al vocației omului de a realiza cu sine întreaga existență, de a duce cu sine la asemanarea cu Dumnezeu toata creația. Cu alte cuvinte omul a fost creat ca preot al cosmosului. El aduce întreaga lume creată ofranda de jertfa spre lauda lui Dumnezeu chemând prin această liturghie cosmică vesnica Sa iubire asupra lumii .

Îndumnezeirea ca destin al întregii creații este o lucrare rațională. Se împlineste prin capacitatea cunoscătoare si rațională a omului, dar si prin faptul ca lumea este o existență rațională. Raționalitatea creației are un rol fundamental în acest demers desăvârșitor. Omul și rațiunile lucrurilor se întorc împreună cu omul la izvorul si prototipul lor, Rațiunea cea Una, creația devenind prin aceasta casă și împărăție a lui Dumnezeu. Având un destin comun, odată cu omul si lumea îsi atinge scopul si menirea ei, unitatea interioară a fiecărei părți cu întregul în forma unei forțe vii ce are în sine viață si iubire.

Menirea lumii este de a fi cuvant în stabilirea unui "dialog progresiv în iubire" intre om si Dumnezeu. Natura creată se dovedeste a fi "cuvant" prin raționalitatea sa plasticizată care o susține și care se cere a fi la nesfârsit modelată de o conștiintă ratională și creatoare. Așadar, lumea există pentru om fiind creată pentru a fi umanizată, pentru a fi actualizată în virtualitățile sale ca mijloc de comunicare si maturizare spirituală a acestuia .

În ea, omul constituit ca un mister teologic viu este chemat sa fie slujitor și preot, sfințitor al ei, spre realizarea împarației lui Dumnezeu prin și întru ea. Nu numai omul, ci și creația încorporată în el, are ca scop și destin suprema transfigurare și îndumnezeire. Omul nu se poate înțelege în afara naturii cosmice ceea ce înseamnă ca nici natura nu-și împlinește rostul ei fără om, nici omul nu se poate desăvârși fără să reflecteze și să lucreze asupra naturii . Conștiința rațională eternă, el realizează prin deplina comuniune cu Spiritul Creator, transformarea în trepte a lumii până la totala ei copleșire de spirit .

Omul este preot al creației. Conștient că în și prin el se reunește și se întoarce creația la Creator, omul se ajută de lume ca drum spre Dumnezeu, ca pregătire pentru înțelegerea lui Dumnezeu. Aceasta este ofranda ca dar ce o primeste de la Dumnezeu și pe care ca un slujitor demn si recunoscător o aduce înapoi ca jertfă spre sfințire aceluiași Dumnezeu. Nu lumea îl duce pe om la Dumnezeu, ci omul duce lumea la Dumnezeu, el trebuind sa depășească lumea și relativitatea ei .