Despre parusie sau a doua venire a domnului

Introducere

Învăţătura despre Parusie este doctrina Bisericii despre cea de-a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos. Termenul de „η παρουσια , ας” vine din limba greacă şi înseamnă prezenţă, venire

Învăţătura este de o deosebită importanţă, deoarece atunci lumea sub actuala ei înfăţişare se va transforma, va fi un „Cer nou” şi un „Pământ nou”; se va face judecata întregului neam omenesc de la începutul făpturii până la sfârşitul veacurilor, iar toţi credincioşii în Hristos se vor transforma, se vor îmbrăca cu nemurire şi vor domni în veac cu Hristos.

Însă, momentul când se vor întâmpla toate acestea este necunoscut şi nici nu poate fi cunoscut de către oameni. Fenomenul se găseşte şi în mitologia popoarelor. Sfârşitul lumii, „în trecut” şi în viitor este o istorie captivantă, dar rămâne de domeniul ştiinţifico-fantasticului, în afară de precizările revelaţioniste din Sfânta Scriptură. Toţi oamenii văd cum le vine sfârşitul; unii îl înţeleg, alţii nu, dar ce va urma, neprevăzutul, numai Dumnezeu ştie. „Sfârşitul” a preocupat pe mulţi, de aceea au apărut şi multe erezii şi învăţături greşite despre el înca din cele mai vechi timpuri. De exemplu, la indieni se există o învăţătură despre „sfârşit” şi „mileniu” sub forma „vârstelor lumii” iar la mesopotamieni, greci şi romani , apare sub forma „perfecţiunii începuturilor”

Sectanţii, de asemenea au contestat şi interpretat greşit Parusia, încercând sub orice chip să afle momentul celei de-a doua veniri a Mântuitorului, prin întocmirea unor calcule „exacte” pe baza unor cifre din Sfânta Scriptură. Istoria ne-a confirmat faptul că au greşit.

De exemplu , putem aminti de adventistul William Muller care vrând cu orice preţ să cunoască data parusiei, a făcut nişte calcule pe baza semnelor parusiei şi a textelor din Vechiul Testament şi Apocalipsă şi a ajuns la concluzia că Hristos va coborî pe pământ în anul 1843. Însă acest an a trecut fără să se producă evenimentul mult aşteptat. Speranţa în foarte apropiata coborâre a lui Hristos din cer însă nu s-a spulberat. Muller, sigur pe sine a declarat adepţilor săi că nu i-a înşelat, ci că ar fi fost vorba doar de o mică eroare de calcul. Drept urmare, ucenicul său, Samuel Snow, a găsit greşeala şi a calculat data de 22 octombrie 1844. Însă, nici de data aceasta nimic nu s-a întâmplat

II.Despre cunoaşterea datei Parusiei.

Data „exactă” a venirii a doua face parte din planul intim al lui Dumnezeu, rămânând astfel sub pecetea tainei. În această privinţă, spusa Sf. Evanghelist Matei este pe cât se poate de categorică: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie , nici îngerii din ceruri, nici Fiul , ci numai Tatăl”(Matei 24,36). Iar,pentru a se explicita mai bine, în continuare în Sfânta Scriptură se înfăţişează, în analogie, venirea potopului din vremea lui Noe cu Parusia: precum a fost de necunoscută necredincioşilor, năpraznică şi pierzătoare venirea potopului, tot astfel necunoscută, năpraznică şi pierzătoare va fi Parusia pentru cei ce nu s-au pregătit şi vor fi găsiţi astfel, nevrednici de a sta înainte Domnului : „Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului”(Matei 24,37). Tot Sf. Evanghelist Matei ne îndeamnă: „Drept aceea privegheaţi, că nu ştiţi ziua nici ceasul când vine Fiul Omului”(Matei 25,13).

Ceea ce ştim sigur este că Domnul va veni a doua oară „ca un fulger” şi vederea Lui va fi o surpriză universală, atât pentru cei vii cât şi pentru cei morţi. Căderea de a alege acel moment o are numai Tatăl, numai El îşi cunoaşte planul propriu, numai El va aprecia când anume istoria se va arăta destul de maturizată spre a-şi împlini sfârşitul. Cu toate acestea, speculaţii pe marginea unei astfel de întrebări au existat şi în trecut, există şi astăzi. Unii teologi afirmă că omenirea va fi aptă pentru primirea Parusiei atunci când progresul ei spiritual, cultural şi ştiinţific va fi la un foarte mare grad de dezvoltare. În consecinţă, creştinii sunt datori să nu se opună acestui progres, ci dimpotrivă să-l sprijine ca pe „un factor de finalizare a mersului istoriei” Alţii cred că sfârşitul va veni când răul din lume îşi va fi atins culmea dezvoltării, „când se va răci dragostea , când se va înmulţi răutatea şi va pieri bunătatea” Alţii, dimpotrivă, bănuiesc că cea de-a doua venire va fi o supremă încununare a dezvoltării binelui. Însă, toate acestea rămân în domeniul presupunerii şi al ambiguităţii. Dacă Parusia înseamnă revelarea supremă a sensului creaţiei, ea nu poate să-i aparţină decât Celui ce i-a hărăzit acest sens dintru început.

Dar nu e mai puţin adevătrat că Sfânta Scriptură ne oferă perspectiva unor semne concrete, văzute şi simţite de natură, să vestească apropierea sfârşitului:

1.Predicarea Evangheliei la toate popoarele

2.Apariţia unor hristoşi şi prooroci mincinoşi

3.Războaie între neamuri

4.Convertirea poporului evreu la creştinism

5.Înmulţirea fărădelegilor şi răcirea dragostei dintre oameni

6. Înmulţirea urii

7.Cataclisme în natură

8.Prigonirea celor drepţi

9.Venirea lui Enoh şi a lui Ilie

10.Venirea lui Antihrist care i se va substitui lui Hristos şi va prigoni pe aleşii Domnului

11.Semne cosmice deosebite

12.Arătarea pe cer a „semnului Fiului Omului”(Matei 24,30)

Despre aceste semne şi interpretarea lor ne vom ocupa în continuare

III. Semnele Parusiei

1.Propovăduirea Evangheliei la toate neamurile.

Mântuitorul zice: „Şi se va propovădui această Evanghelie a Împărăţiei la toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va fi sfârşitul”(Matei 24,14)

„Ci, mai întâi, Evanghelia trebuie să se propovăduiască la toate neamurile”

(Marcu 13, 10)

Comentatorii vechi şi noi spun că această profeţie vesteşte în primul rând ultimul eveniment care va avea loc înainte de distrugerea Ierusalimului şi de sfârşitul Legii Vechi, iar în al doilea rând va fi unul dintre semnele sfârşitului lumii.

În ceea ce priveşte prima interpretare, lucrurile s-au petrecut întocmai. Mântuitorul numeşte Evanghelia pe care aveau să o predice apostolii: „Evanghelia Împărăţiei”, pentru că ea aparţine Împărăţiei, adică Bisericii, pe care El a întemeiat-o aici pe pământ şi prin care omul are posibilitatea să se înalţe la Dumnezeu.Iar Evanghelia acestei Împărăţii este „vestea cea bună” despre opera de mântuire Împlinită de Fiul lui Dumnezeu întrupat pe pământ.

În contextul lumii antice, expresia „toată lumea” însemna atât cuprinsul Imperiului Roman, cât şi teritoriile din împrejurimi, dar necucerite de romani.

Până în anul 70 d.Hr., anul dărâmării Ierusalimului, Evanghelia a fost predicată aproape la toate popoarele cunoscute atunci. Deci cuvintele Mântuitorului „şi atunci va fi sfârşitul” se pot referi în primul rând la dărâmarea Ierusalimului şi sfârşitul Legii Vechi. Cu timpul însă, Evanghelia s-a propovăduit şi la celelalte popoare ale lumii. Iar Sf. Ioan Damaschin spune că înainte de sfârşitul lumii, „trebuie să se propovăduiască Evanghelia la toate neamurile, după cum zice Domnul”(Matei 24, 14)