Cer nou și pământ nou în apocalipsă

Consemnam faptul ca în iudaism cerurile sunt mai multe, trei sau sapte. În Noul Testament se vorbeste despre "ceruri" în Evangheliile sinoptice, la Pavel si cu un sens teologic mai special în Epistola catre Evrei. In Apocalipsa avem numai "cer". Lucrare clasica despre "ceruri", între scrierile apocaliptice, este socotita varianta greaca a Apocalipsei lui Baruh.

Aici ne intereseaza "cerul nou". Ioan întelege prin aceasta ceva asemanator cu "pamântul nou" despre care ne ofera unele informatii în 21, 9 - 22, 5 , respectiv Petru in Epistola a II a (3,13). Oricine întelege nevoia pentru un "pamânt nou".

În incercarea noastra de a evidentia cerul nou si pamântul nou ,vom pune accent pe Apocalipsa lui Ioan – deoarece ne releva unele aspecte deosebite .

De ce însa este nevoie si cerul sa devina unul "nou" mai ales dupa ce a cazut satan din cer? Cerul pe care Ioan îl descrie în cap. 4-19 este frumos; nu-i micsoreaza frumusetea nici faptul ca se arata a nu exista pentru sine ci pentru tot ceea ce se întâmpla sau se va întâmpla pe pamânt.

În Noul Ierusalim, în paradisul pamântesc din 21, 9 -22, 5 lumea cereasca din capitolele precedente nu joaca nici un rol. Din toate acestea putem deduce ca "cerul nou", în legatura strânsa si cu "pamântul nou" indica schimbarea si trasfigurarea boltii ceresti. în asa numita "Apocalipsa a Saptamânilor" din I Enoh cap. 91, scrie ca în timpul Judecatii celei mari si vesnice, Dumnezeu va face judecata între îngeri. Atunci cerul cel vechi va trece si va veni un cer nou "si toate puterile cerurilor vor da lumina de sapte ori mai multa". Nils Messel ("Die Einheitlichkeit der Judischen Eshatologic", Topel-mann, Giessen, 1915, pag. 34) are dreptate atunci când în transfigurarea cerului gaseste exprimarea dorintei de abolire a idolatriei, adica a demonilor, care se leaga oricum de lumea stelelor.

În textul acesta Ioan descrie în maniera lui specifica realizarea profetiei lui Isaia despre "cer nou si pamânt nou" (65, 17; 66, 22): "Iata slugile Melc vor mânca..., vor bea..., se vor bucura... Pentru ca Eu voi face ceruri noi si pamânt nou. Nimeni nu-si va mai aduce aminte de cele trecute" (65, 13...). Este evident de ce Ioan începe descrierea lumii noi cu aceasta profetie din Isaia. Gândirea apocaliptica, pâna la o anumita limita istorica de timp, era satisfacuta numai cu "pamântul nou", cu înnoirea vietii pamântesti si a realitatii istorice. Chiar si în a doua parte a cartii lui Isaia (cap. 40-50), viziunea profetica este multumita cu înnoirea vietii si a istoriei; în cap. 56-66, perspectiva apocaliptica face vadita o noua problematizare referitoare la istorie si de aceea "noul" se asteapta a veni din cer. în felul acesta Ioan vorbeste si de "cer nou", de unde asteapta sa vina, sa coboare "noua cetate sfânta Ierusalim".

Ioan aduna într-o unitate textuala mai multe traditii despre lumea viitoare. De asemenea, sa nu uitam ca în descrierea lumii noi, în ciuda simbolismului pe care îl foloseste Ioan, materialul nu este separat de spiritual, conform cu traditia biblica, nici trupul de duhul omului, în "cerul nou" si în "pamântul nou" cele materiale si cele spirituale sunt asa cum le stim, numai ca aici ele functioneaza diferit. Oricât de dezvoltata ar fi spiritualitatea profetului, el foloseste cu aceeasi plas¬ticitate si cu acelasi pitoresc multe imagini vechi fie din Biblie, fie din mitologia universala pentru a reprezenta noua stare a oamenilor în noua creatie. Aici, de asemenea, trebuie sa fie atrasa atentia cititorului asupra unui foarte simplu fapt eshatologic, si anume ca temnoralitatea, efemerul, depinde de cer, si nu de pamânt. In cele din urma, Dumnezeu însusi "salasluieste împreuna cu oamenii" în cetatea Noului Ierusalim în veci. Desi provenienta cetatii este cereasca, aceasta nu este ceva care în cele din urma sa urce de pe pamânt la cer, ci dimpotriva, ceva care coboara din cer pe pamânt. Aceasta tendinta biblica spre om si spre istorie, ca si conceptia despre mântuire ca transfigurare a lumii care are în centru omenirea, ramâne una din învataturile fundamen¬tale ale crestinismului, oricât de mult, mai târziu, gândirea teologica crestina s-a aflat sub presiunea teologiei si a filozofiei grecesti, care vad mântuirea ca urcare de la cele de jos la cele de sus, în timp ce coborârea de la cele de sus la cele de jos este considerata "cadere" de gândirea greaca. Atitudinea lui Ioan în aceasta privinta este prin excelenta biblica.