Evoluția Auditului Financiar în România

INTRODUCERE

Încă din antichitate, s-a ajuns la ideea că o bună gestionare a patrimoniului se poate realiza doar prin respectarea unor proceduri şi reguli de control financiar, aspecte care au stat la baza descoperirii contabilităţii ca ştiinţă, ele fiind respectate chiar după mii de ani.

Un exemplu concludent în acest sens este celebrul cod al lui Hamurabi, care reprezintă o culegere de legi comerciale, cioplite într-un bloc de diolit. În aceste legi erau stipulate relaţii de comunicare concrete între producătorii şi utilizatorii de informaţii economice, care impuneau obligativitatea folosirii unui plan contabil şi a unor norme contabile precise, capabile să asigure fiecărei părţi care participă la o tranzacţie informaţii cu valori egale. Un articol cuprindea următorul text: ″Dacă negustorul a dat agentului său ulei, lână, grâne sau orice altfel de marfă pentru a o vinde, agentul înscrie preţul lor pe un document pecetluit şi îl restituie negustorului″. În alt articol era prevăzut: ″Dacă agentul a uitat să ia un astfel de document pecetluit, comisionul agentului nu se ia în calcule″.

În prezent, auditul desemnează verificarea conturilor întreprinderii, sub numele de audit financiar conducând la certificare .

În România, de-abia după anul 1990 acest termen a început să fie introdus, din dorinţa de a alinia reglementările naţionale la cele internaţionale.

Auditul contabil şi financiar a fost definit pe plan naţional şi internaţional de diferiţi autori şi de diverse organisme profesionale. Indiferent de numele sub care este întâlnit, vom constata în cele ce urmează că toate definiţiile auditului acoperă aceeaşi problematică.

Preocupările de perfecţionare ale auditul financiar sunt utile, mai ales în România, unde aceste activităţi se consolidează, o dată cu înaintarea procesului de reformă şi integrarea economiei româneşti în structurile Uniunii Europene. Auditul financiar în România se află la început de drum, iar reglementările legislative din ultimii ani, previzionează tendinţe noi şi creşterea rolului acestuia în secolul ce a început. Acest aspect este motivat şi de numeroasele schimbări de ordin economic, ce au loc în societatea românească, cum ar fi dezvoltarea activităţilor bursiere, creşterea numărului

de tranzacţii financiare, fuziunea, sciziunea şi falimentul societăţilor.

Dezvoltarea auditului financiar în România

În România, auditul financiar a apărut într-o formă rudimentară odată cu apariţia statului, devenind de-a lungul timpului una dintre cele mai importante pârghii de susţinere şi dezvoltare a funcţiilor statului. În sens istoric, auditul financiar şi controlul financiar dispun de aceleaşi izvoare. Istoric, putem spune că faza incipientă a auditului financiar din ţara noastră se regăseşte în controlarea corectitudinii cu care erau efectuate activităţile economice.

O primă perioadă, supranumită perioada daco-romană, ar putea fi aceea din timpul formării şi dezvoltării statului dac atât sub domnia lui Burebista (aproximativ anul 82-44 î.e.n.) cât şi sub dominaţia Imperiului Roman; din acea perioadă aflăm primele informaţii din domeniul instituţiei impozitelor, de la istoricul latin Josephus Flavius care, în scrierile sale, aminteşte despre existenţa „unui fel de perceptori ai veniturilor şi ai roadelor ce le produce pământul “ .

Perioada medievală începe cu sec. IX-XIV, o dată cu apariţia primelor formaţiuni politice (cnezatul, voievodatul), conducătorii politici ai acestora (cnezii, voievozii), potrivit obiceiului pământului - jus valachicum -, pe lângă atribuţiunile militare şi judecătoreşti, deţineau şi atribuţii administrative, implicit de administrare şi gestionare a veniturilor şi a foloaselor obţinute de aceste formaţiuni fără a răspunde de modul în care au fost întrebuinţate. Domnitorul, în calitatea sa de titular al lui „dominium eminens” deţinea şi dreptul de a percepe dări de la toţi locuitorii ţării, dispunând astfel de veniturile ţării după cum găsea de cuviinţă, practicând totodată o fiscalitate, care nu de puţine ori devenea excesiv de apăsătoare.

Cu toate acestea, existau anumite liste de evidenţă pentru încasări şi pentru cheltuielile efectuate de domnitor şi funcţionarii domneşti, care erau prezentate sfatului boierilor şi purtau numele de codice de venituri şi cheltuieli ale Ţării, ce se întâlnesc în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu (1694-1704). Intervalul 1831-1858 este marcat de apariţia controlului financiar, într-o perioadă când încă mai persista confuzia între veniturile şi cheltuielile ţării şi „bugetul” domnitorului, neexistând o formă evoluată de control statal. Drept urmare, au fost emise în Principatele Române , Regulamentele

Organice – din Muntenia şi Moldova – ce conţin unele forme incipiente de organizare a finanţelor publice, precum: introducerea capitaţiei unice, desfiinţarea impozitelor directe şi indirecte, inclusiv a privilegiilor boiereşti şi separarea câştigurilor într-o singură cămară domnească, unde erau ţinute distinct veniturile ţării de veniturile domnului . Prin introducerea noului sistem financiar s-a acordat Adunărilor Obşteşti din cele două Principate dreptul de a încuviinţa perceperea dărilor şi efectuarea cheltuielilor, folosindu-se pentru prima dată noţiunea de „buget” sub denumirea de „închipuirea cheltuielilor de anul viitor”.