Amortizarea fiscală

Amortizarea fiscala reprezinta recuperarea din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizarii cheltuielilor aferente achizitionarii, producerii, construirii, asamblarii, instalarii sau imbunatatirii mijloacelor fixe amortizabile potrivit prevederilor Codului fiscal.

1. Conceptul de mijloace fixe si de uzura a acestora

Desfăşurarea activitătii unei întreprinderi reclamă, între altele, existenta unor instrumente sau unelte de muncă, parte integrantă a aparatului de productie şi a patrimoniului, cunoscute sub denumirea de active fixe, mijloace, capitaluri sau fonduri fixe şi imobilizări.

Activele fixe, din punct de vedere material, se concretizează în maşini, utilaje, instalalii diverse, mijloace de transport, clădiri etc. şi formează baza tehnică a întreprinderii. Elementele bazei tehnice se caracterizează prin faptul că participă cu întreaga lor valoare la desfasurarea proceselor economice, care însă se consumă în mod treptat, de fapt se transmite, parte cu parte, în valoarea produselor şi/sau serviciilor rezultate în urma folosirii lor.

In categoria mijloacelor fixe intra orice imobilizare corporală care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) este detinuta şi utilizata în producţia, livrarea de bunuri sau în prestatea de servicii, pentru a fi închiriata terţilor sau în scopuri administrative;

b) are o valoare de intrare mai mare decât valoarea minima de intrare a mijloacelor fixe stabilită în condiţiile art. 3 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale si necorporale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, si care este de 1.800 lei. Prin valoarea de intrare a mijloacelor fixe se înţelege:

­ costul de achizitie, pentru mijloacele fixe procurate cu titlu oneros;

­ costul de productie, pentru mijloacele fixe construite sau produse de către contribuabil;

­ valoarea de piata, pentru mijloacele fixe dobândite cu titlu gratuit.

c) are o durată normală de utilizare mai mare de un an.

Pe parcursul activităţilor economice la care participă, mijloacele fixe suferă un proces de uzură, ca urmare a acţiunii factorilor fizici, chimici, economici, tehnici etc. In consecinţă, după fiecare utilizare, aceste mijloace impun costuri de întreţinere mai mari, sunt tot mai puţin precise în exploatare, au randamente mai scăzute etc., într-un cuvânt sunt tot mai puţin utile activităţilor economice desfăşurate în condiţii de eficienţă.

Uzura este un proces complex concretizat în scăderea treptată a utilităţii activelor imobilizate nu doar ca urmare a folosirii ci şi datorită nefolosirii lor, sau a apariţiei de active mai ieftine sau cu parametri tehnico-funcţionali superiori. Uzura mijloacelor fixe îmbracă două forme: uzura fizică sau materială, care este o consecinţă a folosirii sau a trecerii timpului, caz în care această uzură se manifestă şi dacă activul este nefolosit şi uzura morală care se datorează evoluţiei tehnicii şi creşterii productivităţii muncii în ramurile economice producătoare de bunuri de acest fel şi care determină apariţia de obiecte similare la aceleaşi preţuri însă superioare funcţional, sau cu aceleaşi performanţe faţă de cele deja existente în exploatare, dar la preţuri mai mici.

Activele fixe îşi pierd odată cu trecerea timpului, prin uzură, în totalitate calităţile tehnico-economice şi devin inutile în procesele economice în care ar trebui angajate. Asigurarea continuităţii exploatării impune reconstituirea fizică a celor uzate integral. Pentru a le achiziţiona însă este necesară constituirea de mijloace băneşti egale ca valoare cu cea a activelor ce urmează a se înlocui. In acest sens se cuantifică valoarea pierdută de activele în cauză (de fapt transmisă asupra produselor/serviciilor obţinute) pe parcursul exploatării, în vederea includerii în valoarea ce urmează a se recupera (încasa) de la beneficiarii bunurilor livrate. Stabilirea valorii transmise de mijloacele fixe în procesele economice este determinată de cerinţa dimensionării consumurilor tuturor factorilor de producţie, angajaţi în exploatare, operaţiune concretizată în calcularea costurilor. In cazul activelor fixe calculele se realizează prin stabilirea amortizării. Se poate afirma deci că atat uzura fizica, cat si cea morala reprezintă baza obiectivă a amortizării.

Alături de activele care reintra in definitia mijloacelor fixe, mai sunt considerate mijloace fixe amortizabile:

a) investiţiile efectuate la mijloacele fixe care fac obiectul unor contracte de închiriere, concesiune, locaţie de gestiune sau altele asemenea;

b) mijloacele fixe puse în funcţiune parţial, pentru care nu s-au întocmit formele de înregistrare ca imobilizare corporală; acestea se cuprind în grupele în care urmează a se înregistra, la valoarea rezultată prin însumarea cheltuielilor efective ocazionate de realizarea lor;

c) investiţiile efectuate pentru descopertă în vederea valorificării de substanţe minerale utile, precum şi pentru lucrările de deschidere şi pregătire a extracţiei în subteran şi la suprafaţă;

d) investiţiile efectuate la mijloacele fixe existente, sub forma cheltuielilor ulterioare realizate în scopul îmbunătăţirii parametrilor tehnici iniţiali şi care conduc la obţinerea de beneficii economice viitoare, prin majorarea valorii mijlocului fix;

e) investiţiile efectuate din surse proprii, concretizate în bunuri noi, de natura celor aparţinând domeniului public, precum şi în dezvoltări şi modernizări ale bunurilor aflate în proprietate publică;

f) amenajările de terenuri.

Pentru imobilizările corporale care sunt folosite în loturi, seturi sau care formează un singur corp, lot sau set, la determinarea amortizării se are în vedere valoarea întregului corp, lot sau set. Pentru componentele care intră în structura unui activ corporal, a căror durată normală de utilizare diferă de cea a activului rezultat, amortizarea se determină pentru fiecare componentă în parte.