Scriitori în Presa Românească

Funcţia poetică este o importantă sursă a creativităţii chiar şi în mesajele jurnalistice,în ciuda faptului că scopul dominant al comunicării mediatice este cel informativ.În funcţie de situaţie,stil ,autor şi scop al mesajului funcţia poetică poate căpăta caracter dominant,iar concretizarea ei în mesaj este integrală şi continuă,spre deosebire de folosirea funcţiei poetice ca element secundar,ceea ce determină automat o concretizare parţială şi discontinuă.Sunt doua ipostaze definitorii pentru relaţia dintre mesajele literare şi cele jurnalistice. Dacă în cazul literaturii funcţia poetică este esenţială,mesajul literar neputând exista în afara acestui cadru,în jurnalism funcţia poetică este dispensabilă,facultativă,dominante în stilul media fiind funcţiile conativă si fatică. Apariţia funcţiei poetice sau chiar transformarea ei în funcţie dominantă în mesajele jurnalistice se datorează în special nevoii de adaptare la un anumit gen publicistic.

Una dintre cele mai simple metode de identificare a literarităţii în jurnalism,dar şi invers,este de a apela la textele scriitorilor jurnalişti. Iar cultura română este plină de astfel de exemple.Mihai Eminescu,I.L. Caragiale,Ioan Slavici,Camil Petrescu,Liviu Rebreanu,Tudor Arghezi,F. Brunea Fox,N.D. Cocea,Alexandru Sahia,Octavian Paler,Mircea Dinescu sau Cristian Tudor Popescu demonstrează că literatura a avut o relaţie strânsă cu presa.Indiferent daca este vorba despre jurnalişti care au pătruns şi în literatură sau,invers,scriitori care au activat şi în presă,o analiză a textelor celor enumeraţi poate demonstra că experienţa şi automatismele căpătate într-unul dintre domenii se transferă cu lejeritate în celălalt. Adica textul jurnalistic al unui scriitor consacrat va conţine multiple elemente de literaritate,la fel cum produsul literar al unui jurnalist poate căpăta macar unul dintre multiplele accente specifice îndeletnicirii de baza.

1. Ion Luca Caragiale

I.L. Caragiale a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru,

comentator politic şi ziarist roman. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg roman şi unul

dintre cei mai importanţi scriitori români. A fost ales membru al Academiei Romane postmortem.

“Eu scriu pentru dumneata, cititorule”, a spus Caragiale. Formula are o valoare

emblematică şi îi va guverna atât publicistica, cât şi literatura. Aproape 40 de ani de presă,

peste 30 de gazete la care a colaborat sau pe care le-a creat singur sau cu ajutorul unor colegi

de breaslă, sute de articole. Ca ziarist, Caragiale a făcut de toate, de la corectură la directorat,

s-a exprimat în toate genurile publicistice, de la ştire, note, pastile, necroloage, la cronici

teatrale, articole de opinie. Pragul dintre discursul publicistic şi cel literar se trece pe nesimţite.

Caragiale este, în linii mari, acelaşi (spre deosebire de Eminescu).

Publicistica lui Caragiale2 este mai putin inflamata decît cea a lui Eminescu. Caragiale

nu este patimas, desi limbajul sau este colorat; puseurile sale violente lingvistic au întotdeauna

si o nota bufa, fiindca el este un ghidus etic si un histrion moralist. Caragiale apeleaza la un

imaginar lingvistic moderat-violent sau doar cu inserturi brutale, întrucît ceea ce îl intereseaza

este sanctionarea bufa a reprezentantilor viciati ai natiei. Totusi, uneori, atacurile sale ajung sa

semene cu niste demolari radicale: este un risc sau, dimpotriva, o carte de vizita asumata.

Începutul activității jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu probabilitate, în luna

octombrie 1873, la ziarulTelegraful, din București, unde ar fi publicat rubrica de anecdote

intitulată Curiozități. Apropierea de ziaristică este confirmată, cu certitudine, odată cu

colaborarea la revista Ghimpele, unde și-ar fi semnat cronici cu pseudonimele: Car și Policar, în

care sunt vizibile vioiciunea și verva de bună calitate. Numele întreg îi apare la publicarea de la

1 octombrie 1874 a poemului Versuri în Revista contemporană. În numărul din luna decembrie

1874 al revistei, numele lui Caragiale a apărut trecut printre numele scriitorilor care

formau„comitetul redacțional”. Un moment esențial l-a constituit colaborarea la Revista

contemporană, la 4 octombrie 1874, cu trei pagini de poezie semnate I. L. Caragiale. Gazetăria

propriu-zisă și l-a revendicat însă de la apariția bisăptămânalului Alegătorul liber, al cărui girant

responsabil a fost în anii 1875 - 1876. În lunile mai și iunie 1877, Caragiale a redactat singur

șase numere din „foița hazlie și populară”, Claponul. Între anii 1876 și 1877 a fost corector

la Unirea democratică.

În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al

ziarului Națiunea română, scos la propunerea publicistului francez Frédéric

Damé (1849, Tonnerre, Franța - 1907, București). În această perioadă a apărut și Calendarul

Claponului. Ziarul, cu numeroase rubrici scurte și cuprinzătoare, a fost suprimat după numai

șase săptămâni. Punându-și în practică experiența gazetărească de până atunci, Caragiale a

început, în decembrie 1877, colaborarea la România liberă, publicând foiletoanele

teatrale Cercetare critică asupra teatrului românesc.

Între anii 1878 și 1881 a colaborat la Timpul, alături de Eminescu, Ronetti-Roman și Slavici. La 1 februarie 1880 revista Convorbiri literare a publicat comedia într-un act Conu Leonida față cu reacțiunea.