Școala de la Palo Alto

Şcoala de la Palo Alto

Sub aceastã denumire regãsim un grup de cercetãtori de origini ştiinţifice diferite, care la un moment dat au lucrat la Palo Alto (oraş situat la sud de San Francisco). Principalele direcţii de cercetare ale acestui grup au privit o teorie a comunicãrii, o metodologie de schimbare şi o practicã terapeuticã, toate marcate de demersul sistemic.

Iniţiatorul grupului a fost Gregory Bateson (n. 1904), care lucrase la spitalul de psihiatrie de la Veterans Administration (Palo Alto), dupã ce fãcuse studii de zoologie şi colaborase cu antropologii Margaret Mead şi Leo Fortune. In anul 1942, Bateson descoperã necesitate de a reconsidera cercetãrile sale, ţinând seama de retroacţiune (feed-back), deoarece pânã atunci comunicarea fusese analizatã din perspectiva dinamicii forţelor şi a raporturilor de cauzalitate dintr-o interacţiune. Prin urmare, el va aborda comunicarea ca pe un sistem de mesaje ce funcţioneazã sub formã de <bucle>, în care energia de rãspuns este oferitã de receptor, şi nu de impactul elementului declanşator ( de unde noţiunea de feed-back). Cu alte cuvinte, va adera la principiile demersului sistemic, luând drept cadru metodologic inter-relaţiile din interiorul unei reţele, în care acţioneazã mecanisme circulare de reglare. Se abandona, în acest mod, concepţia liniarã, şi oarecum deterministã, a succesiunii acţiunilor şi reacţiunilor între obiecte izolate.

1.Teoria comunicãrii

Maniera în care Şcoala de la Palo Alto a abordat comunicarea a fost în acelaşi timp deductivã şi inductivã. Pe de o parte, s-au aplecat asupra unui anumit numãr de modele teoretice şi concepte împrumutate din demersul sistemic (derivat din ciberneticã), dar şi din lingvisticã şi logicã. Pe de altã parte, s-au strãduit sã confrunte, în fiecare etapã de cercetare, observaţia precisã şi analiza comunicãrii reale, studiul pornind cel mai adesea de la înregistrãri filmate. Se poate spune cã au dorit sã depãşeascã opoziţia dintre subiectivitatea demersului clinic şi reducţionismul metodei experimentale (clinicienii sesizeazã intuitiv o situaţie globalã de interaacţiune, dar nu sunt întotdeauna capabili sã-i dea o formalizare; în experiment, se izoleazã câteva variabile, nu se accede la o viziune de ansamblu a situaţiilor reale).

Teoria comunicãrii, aşa cum a fost ea elaboratã de Şcoala de la Palo Alto, se aplicã în acelaşi timp pentru a lua în considerare procesele complexe ce se manifestã într-o interacţiune, şi a face o formalizare riguroasã. În linii, generale, se bazeazã pe trei ipoteze:

1. Esenţa comunicãrii constã în procesele relaţionale şi interacţionale. Într-o asemenea concepţie conteazã mai puţin elementele luate separat (indivizii în cazul comunicãrii umane) decât raporturile ce se instaureazã între aceste elemente.

2. Orice comportament uman are o valoare comunicativã. Altfel spus, toate relaţiile pot fi percepute ca un vast sistem de comunicare. Observând succesiunea mesajelor plasate în contextul lor orizontal (secvenţa mesajelor ce preced şi a celor ce urmeazã) şi în contextul lor vertical (relaţia dintre interactanţi şi sistemul în care ea se insereazã) este posibil sã identificãm o logicã a comunicãrii, adicã un ansamblu coerent de reguli şi concepte.

3. Tulburãrile psihice de personalitate, care ar trebui sã-i preocupe pe psihiatri şi psihologi sunt perturbãri de comunicare între individul purtãtor de simptome şi anturajul sãu. Existã deci o patologie a comunicãrii, ale cãrei mecanisme ne permit sã înţelegem cele mai multe dintre aşa-numitele maladii mentale.