Particularitățile Comunicării Orale

INTRODUCERE

Cuvântul „comunicare“ provine din limba latină şi termenul a circulat în vocabularul vremii cu sensul de „a împărtăşi ceva celorlalţi“. Astăzi, a comunica, a informa şi a fi informaţi reprezintă trăsătura definitorie a existentei fiecăruia dintre noi, devenită intr-atât de pregnanta încât nici măcar nu mai este percepută în mod conştient ca fiind o activitate distinctă. Împărtăşind în permanenta ceva celorlalţi sau noua înşine, trăim într-o continuă stare de comunicare. Comunicăm prin o multitudine de forme şi modalităţi: comunicam direct, prin cuvânt, gest, mimica şi comunicăm indirect, atunci când folosim aşa-numitele tehnici secundare – scriere, tipăritura, cabluri, sisteme grafice sau unde hertziene. Sunt la îndemână ziare, reviste, cărţi, afişe, filme, telefon, fibre optice, radio sau televiziune. Mesajul este livrat verbal, non-verbal sau paraverbal. Se comuni prin tot ce se exprimam ca produs, intenţionat sau nu, al civilizaţiei comunicaţionale din care fiecare dintre noi este parte integrantă. Comunicarea este un proces continuu, presupunând o interacţiune neîncetata intre fiinţele umane, desfăşurată simultan prin multiple canale şi prin mijloace variate.

Comunicarea este un fenomen global, fiindcă tot ce e „exprimat” de individ face parte din comunicarea sa. Comunicarea integrează vorbele, comportamentele, atitudinile şi toate paralimbajele.

Problema de bază cu care se confruntă societatea în acest domeniu este cea a oportunităţii şi eficientei investiţiilor, ştiut fiind ca tehnologiile comunicării sunt dintre cele mai marcate de ritmul alert al schimbărilor. în viata cotidiană, fiecare om comunică mai mult sau mai puţin conştient de faptul că parcurge un proces cu implicaţii formale. Angajarea în discuţie a doi sau mai mulţi parteneri presupune ca unul să rostească nişte cuvinte pe care ceilalţi le ascultă, privind în acelaşi timp, gesturile şi mimica vorbitorului pentru a deduce înţelesul precis al cuvintelor. Răspunsul vine pe măsura receptării şi înţelegerii simbolurilor. Partenerii de discuţie transmit, primesc şi interceptează mesaje.

CAPITOLUL I

- Noţiuni generale despre comunicare -

Comunicarea este o activitate umană fundamentală, pe de altă parte sensul, valoarea, aprecierea şi evaluarea unei comunicări depind în mod esenţial de subiectivitatea persoanelor care recurg la ea.

Procesul de comunicare presupune existenta următoarelor componente:

- emitentul (sursa) - formulează mesajul, alege limbajul, receptorul (destinatarul) şi mijlocul de comunicare. Deşi are cel mai important rol în iniţierea comunicării, nu poate controla pe deplin ansamblul procesului.

- receptorul (destinatarul) - lui ii este destinat mesajul. Importanta receptorului intr-o comunicare nu este mai mica decât a emitentului. Cu toate acestea, în practica funcţionează o serie de prejudecaţi referitoare la actul recepţiei şi la statutul receptorului în comunicare.

Reuşita comunicării depinde de adecvarea conţinutului şi formele de exprimare a mesajului cu capacitatea de percepţie, înţelegere a receptorului, cu starea sa sufletească. Mesajele trebuie prezentate diferit fata de receptorii lipsiţi de prejudecaţi sau într-o stare de spirit echilibrata.

Mesajul este simbolul sau ansamblul simbolurilor transmise de emiţător receptorului. Acesta reprezintă forma fizică (orală, scrisă, luminoasă, gesturi, etc.) în care emiţătorul codifică informaţia. Specialiştii vorbesc de textul şi de muzica mesajului, în timp ce textul este partea deschisa, vizibila a mesajului concretizata în cuvinte, muzica este partea invizibila conţinută de orice mesaj. Ea poate sa implice o varietate de înţelesuri. Este adevărat însa, ca nu întotdeauna aceasta latura subtilă, a mesajului este perceputa în acelaşi mod cu intenţiile emitentului. Infatuarea, plictiseala, dezacordul pe care uneori le percepem în mesajele celorlalţi nu reprezintă intenţii ale emitentului, ci interpretări proprii ale situaţiilor marcate de sensibilităţile, prejudecăţile, starea de spirit a contextului.

Mediul sau contextul este o componenta adiacenta dar care poate influenţa mult calitatea comunicării. El se referă la spaţiu, timp, starea psihică, interferenţele zgomotelor, temperaturilor, imaginilor vizuale care pot distrage atenţia, provoacă întreruperi, confuzii.

Funcţiile comunicării sunt următoarele:

- de informare;

- de comanda şi instruire;

- de influenţare şi convingere;

- de îndrumare şi sfătuire;

- de integrare şi menţinere.

Ca urmare, comunicarea este calea prin care receptorilor li se poate influenta comportamentul şi atitudinea. Tot prin comunicare se asigura curgerea libera a informaţiei adică informaţia corecta şi utilăa ajunge la locul potrivit în momentul potrivit pentru ca eforturile tuturor sa se coordoneze intre ele.

Comunicarea presupune reversibilitatea mesajelor în cadrul relaţiei care reuneşte două entităţi, chiar dacă mesajele nu sunt de acelaşi ordin. Ea implică crearea unui sens. În toate cazurile comunicarea pune într-o relaţie fluctuantă câmpuri şi dimensiuni multiple ale modului de funcţionare, atât la nivel mintal şi fiziologic, cât şi la nivel social.

CAPITOLUL II

- Particularităţile comunicării orale -

Discursul oral scris circulă peste tot, inclusiv şi în rândurile neştiutorilor. Acestea au fost şi motivele pentru care mari înţelepţi ai timpului au fugit de cuvântul scris. S-au temut că neiniţiaţii vor fugi înţelege greşit ţi că vor acţiona ca atare, adică dăunător, greşit. Între comunicare orală şi comunicarea scrisă există complementaritatea despre care vorbeau învăţaţii iudaismului când spuneau că Biblia scrisă nu are valoare fără Biblia orală.