Paradoxurile Tehnologiilor de Comunicare

Tehnologiile de comunicare. Trecut vs. Prezent

Abilitatea oamenilor de a transmite astăzi mesaje este impresionanta. Nu pot fi limitaţi nici de timp, nici de distante, nici de înţelesuri. Însă nu a fost aşa întotdeauna. Ceea ce vedem acum este rezultatul unor dezvoltări istorice acumulate în comunicarea umană

Distanţa dintre “a da sfară în ţară” şi :* & TYP (în traducere liberă: te sărut şi îţi mulţumesc partenere) din mesajele transmise pe Internet, a fost parcursă de omenire în mai multe mii de ani. Dar, dacă privim în urmă către dezvoltarea mijloacelor de comunicare la distanţă, vom vedea că, de fapt, în afara focului şi a porumbeilor călători, toate celelalte au o istorie de cel mult două sute de ani.

Prima proteză funcţională inventată de om pentru transmiterea mesajelor a fost telegraful optic, al lui Claude Chappe, cu ajutorul căruia a fost transmis, la 15 august 1794, primul mesaj telegraphic.

După telegraful optic al lui Chappe, au urmat, exploziv:

- telegraful electric şi alfabetul morse (la 27 mai 1844, prima telegramă electrică anunţa alegerea preşedintelui american J. Polke);

- telefonul (la 10 martie 1876, la Boston, are loc prima convorbire telefonică);

- radioul (în anul 1900 au fost instalate primele staţii de emisierecepţie la bordul vaselor de pasageri, iar în 1920, la Pittsburgh, intră în funcţiune primul post de radio);

- televiziunea (în 1936, Marea Britanie a devenit prima ţară din lume ce avea un serviciu regulat de televiziune; în 1938 a găzduit şi prima demonstraţie publică de televiziune în culori (Dinu).

Explozia dezvoltării calculatoarelor şi supersofisticarea sateliţilor de telecomunicaţii au schimbat definitiv o bună parte a lumii. Comunicarea mediată a luat într-atât de mult locul comunicării faţă în faţă, iar omul a devenit dependent de protezele sale.

Societatea numită informaţională (unii îi spun deja a cunoaşterii) este privită şi evaluată de creatorii ei de-a lungul unei scale largi care se întinde de la“monstruos” (sau creatoare de monştri umani) până la “divin” (sau creatoare de oameni perfecţi, adică tot un soi de monştri, ar putea spune cârcotaşii de meserie).

Primele efecte vizibile, aşteptate dealtfel de către inventatori, sunt:

- eliminarea distanţelor fizice;

- creşterea vitezei de reacţie la o sumă mai mare de stimuli indirecţi;

- realizarea de mari economii de timp, de efort şi de bani;

- o mai atentă structurare a mesajelor;

- creşterea capacităţii de stocare a ideilor;

- creşterea spectaculoasă a numărului de interlocutori/unitate de timp;

- diminuarea riscurilor induse de expunerea la intemperii.

Lista poate fi mai lungă de atât. Experienţa fiecăruia dintre noi aduce dovezi copleşitoare în favoarea beneficiilor aduse de aceste instrumente. Rapoartele companiilor confirmă aceeaşi imagine a tehnologiilor aducătoare de sporuri de profitabilitate, de deschidere facilă pe noi pieţe altfel inaccesibile.

Dacă revenim la “oportunităţile” oferite de mijloacele de comunicare la distanţă şi la evoluţia caracteristicilor culturale ale diverselor grupuri (de la naţiuni, până la gaşca de pe stradă), vom remarca o mai accentuată “contaminare culturală”, o accentuare a procesului de uniformizare a valorilor, a credinţelor, a preferinţelor şi a comportamentelor.

În acelaşi timp, însă, creşte şi instabilitatea acestor caracteristici culturale. De la o vreme, cultura pare să aibă mai multe în comun cu moda efemeră decât cu tradiţia durabilă. Instabilitatea ei creşte pe măsură ce valorile sunt preluate mai degrabă prin ecranul televizorului decât prin modelele în carne şi oase. Este mult mai uşor şi mult mai puţin riscant să trădezi televizorul sau calculatorul, decât să-ţi trădezi părinţii, prietenii sau mentorii.

„Ameninţările” induse de mijloacele de comunicare, adică reversul medaliei, include:

- depersonalizarea (prin standardizare şi neimplicare);

- diminuarea capacităţii de relaţionare direct;

- degenerarea simţurilor;

- creşterea agresivităţii (este ştiut deja că, psihologic, poţi ucide mai uşor prin apăsarea unui buton, fără să-ţi vezi victima, decât atunci când se află în faţa ta);

- bulimia informaţională;

- minciuna (cele mai multe minciuni credibile se spun la telefon şi, mai nou, pe Internet);

- retragerea în anonimat şi uriaşa teamă de a nu pierde sprijinul acestor proteze.

Mijloacele tehnice de comunicare la distanţă nu sunt bune sau rele în sine (excepţie fac, desigur, defectele sau erorile de proiectare care pot produce leziuni fizice), iar dacă sunt sau nu proteze, dacă suntem sau nu handicapaţi în lipsa lor, asta depinde de fiecare dintre noi.