Noțiuni generale privind stresul organizațional

1.1. Conceptul general de stres

În viaţa de zi cu zi stresul este de cele mai multe ori înţeles ca răspuns la ceva neplăcut, organismul trebuind să răspundă uneori la numeroase cereri asupra cărora are prea puţin control.

Acest răspuns depinde însă de modul cum este percepută situaţia: pentru o persoană o situaţie poate fi stresantă, iar pentru alta ar putea să fie acceptabilă/suportabilă. De asemenea, termenul este folosit şi pentru desemnarea emoţiilor generate de probleme exterioare: teamă, iritare sau frustrare.

Stresul este definit de Patrik Legeron drept reacţia formidabilă a organismului de a se adapta la ameninţările şi constrângerile din mediul înconjurător, adaptarea constituind condiţia fundamentală a supravieţuirii în natură şi societate . Atât în cazul omului, cât şi al animalului reacţiile de adaptare sunt în mare lor majoritate învăţate, dar se pot şi dobândi pe parcursul vieţii.

Definirea stresului în mod cuprinzător este îngreunată de faptul că această noţiune cunoaşte numeroase accepţiuni. J. B. Stora a menţionat câteva dintre aceste accepţiuni :

• Stresul, în sensul său activ, este o forţă care produce o tensiune: este vorba de un stimul extern, fie fizic (zgomot, căldură, frig), fie psihologic (necaz, tristeţe).

• Stresul este înţeles ca rezultatul acţiunii exercitate de un stresor, agent fizic şi/sau psihologic şi/sau social asupra sănătăţii unei persoane (consecinţele biologice, mentale şi psihice ale acţiunii acestui agent asupra sănătăţii persoanei).

• Stresul este concomitent agentul stresor şi rezultatul acestei acţiuni, în diversele sale dimensiuni particulare, această semnificaţie este reţinută în numeroase lucrări apărute după Hans Selye.

• Stresul nu mai este luat în considerare ca reprezentând consecinţele somatice, ci ca apărare a funcţionării psihicului faţă de stimulările senzoriale şi motrice.

Pornind de la aceste idei se poate considera că termenul ”stres” are în general două accepţiuni :

a) situaţie, stimul ce pune organismul într-o stare de tensiune;

b) însăşi starea de tensiune deosebită a organismului prin care acesta îşi mobilizează toate resursele sale de apărare pentru a face faţă unei agresiuni fizice sau psihice.

Unul dintre cele mai cuprinzătoare modele de definire a stresului este “Modelul biopsihosocial al stresului” .Conform acestui model stresul implică următoarele trei componente: componenta externă, componenta internă şi interacţiunea dintre cele două.

Componenta externă implică evenimente externe care preced recunoaşterea stresului şi care pot duce la apariţia răspunsului la stres. ”Reacţia la stres este provocată de o largă varietate de stimuli psihosociali care sunt fie ameninţări psihologice, fie emoţionale şi care perturbă homeostaza organismului” . Majoritatea agenţilor stresori comuni se împart în patru mari categorii: personali, socio-familiali, legaţi de muncă şi legaţi de mediu.

Componenta internă a stresului implică un set de reacţii neurologice si fiziologice la stres definite de Hans Selye ca sindromul general de adaptare (SGA). Acesta este caracterizat prin trei stadii reprezentate în fig.1.1.