Mass Media - Modern Mean of Communication

MASS-MEDIA, mijloc modern de comunicare

Introducere

Comunicarea este un atribut al speciei umane. În sens larg, ea poate fi definită drept procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii, păreri fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul.

Etimologia termenului: cuvântul “comunicare” provine din limba latină “communis” care înseamnă “a pune de acord”, “a fi în legătură cu” sau “a fi în relaţie”, deşi termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de “a transmite şi celorlalţi”, “a împărtăşi ceva celorlalţi”.

În literatura de specialitate definiţiile sunt numeroase şi diferite. În general putem considera că există comunicare când un sistem, o sursă influenţează stările sau acţiunile altui sistem, ţinta şi receptorul alegând dintre semnalele care se exclud pe acelea care, transmise prin canal, leagă sursa cu receptorul.

Roman Jakobson dezvoltă structura procesului de comunicare. Relaţia de comunicare se realizează astfel: emiţătorul transmite un mesaj într-un anumit cod (limbaj) către receptor, care va iniţia o acţiune de decodare a mesajului ce i-a fost transmis. Acest mesaj este constituit într-un anume cod care trebuie să fie comun celor doi parteneri aflaţi în contact. Între Emiţător şi Receptor are astfel loc un transfer care realizează elementul comun al informaţiei. Informaţia pleacă de la Emiţător şi devine informaţie pentru Receptor. Atât Emiţătorul, cât şi Receptorul sunt entităţi orientate către un scop. Emiţătorul are scopul de a oferi, receptorul are scopul de a primi.

I.COMUNICAREA

1. Forme ale comunicării

1)Criteriu - modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului:

-comunicarea directă,

-comunicarea indirectă,

2) Criteriu - modul în care individul sau indivizii participă la procesul de comunicare:

-comunicare intrapersonală (sau comunicarea cu sinele);

-comunicarea interpersonală (sau comunicare de grup);

-comunicarea de masă (este comunicarea realizată pentru publicul larg, de către instituţii specializate şi cu mijloace specifice);

3) Criteriu - modul de realizare a procesului de comunicare, în funcţie de relaţia existentă între indivizii din cadrul unei organizaţii:

-comunicare ascendentă (realizată de la nivelele inferioare ale unei organizaţii către cele superioare);

-comunicare descendentă (atunci când fluxurile informaţionale se realizează de la nivelele superioare către cele inferioare);

-comunicare orizontală (realizată între indivizi aflaţi pe poziţii ierarhice similare sau între compartimentele unei organizaţii în cadrul relaţiilor de colaborare ce se stabilesc între acestea).

2.Elemente ale procesului de comunicare

Indiferent de forma pe care o îmbracă, orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice :

-cel putin doi parteneri (Emiţător şi Receptor) între care se stabileşte o anumită relaţie;

-cod, cunoscut de ambii parteneri (de mentionat faptul că, în general, în orice proces de comunicare partenerii “joacă” pe rând rolul de emiţător şi receptor);

- mesaj –conţinutul de informaţii;

-canal de transmitere a mesajului.- modalitate de transmitere;

-Feed-back-ul (mesaj specific prin care Emitentul primeşte de la Destinatar un anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat.

-Canalele de comunicare reprezintă "drumurile", "căile" urmate de mesaje (canale formale, canale neformale ).

-Mediul comunicării este influenţat de modalităţile de comunicare; există mediu oral sau mediu scris.

- barierele (filtrele, zgomotele) reprezintă perturbaţiile ce pot interveni în procesul de comunicare.

Procesul de comunicare ia astfel naştere ca urmare a relaţiei de interdependenţă ce există între elementele structurale enumerate mai sus.

Altfel spus, această relaţie de interdependenţă ce se stabileşte între elementele structurale face ca orice proces de comunicare să se desfăşoare astfel: există cineva care iniţiază comunicarea, Emitentul, şi altcineva căruia îi este destinat mesajul, Destinatarul. Acest mesaj este o componentă complexă a procesului de comunicare, datorită faptului că presupune etape precum codificarea şi decodificarea, presupune existenţa unor canale de transmitere, este influenţat de dependenţa modului de recepţionare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale Emitentului şi Destinatarului, de contextul fizic şi psihosocial în care are loc comunicarea.

Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, neverbal sau paraverbal.

3. Particularităţi ale procesului de comunicare

a).rol- punerea oamenilor în legatură unii cu ceilalţi în mediul în care evoluează

b).obiectiv – urmărirea realizării anumitor scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;

c).stratificare - tripla dimensiune:

- comunicarea exteriorizată

- metacomunicarea

- intracomunicarea;

d).caracteristici:

- desfăşurare într-un context dat;

- caracter dinamic;

- caracter ireversibil;

- ritm rapid şi sferă mare de cuprindere în situaţii de criză ;

- diferenţierea mesajului, atât între partenerii actului de comunicare, cât şi între receptorii aceluiaşi mesaj;

- existenţa unui conţinut manifest şi a unui conţinut latent, adeseori acesta din urmă fiind mai semnificativ, mai puternic.

4. Comunicarea verbală; definiţii ale unor elemente ale comunicării

Limbaj – orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea; în sens strict, reprezintă o instituţie universală şi specifică umanităţii, care comportă caracteristici proprii.

Limbă (sens comun) – produs social particular al facultăţii limbajului, ansamblu de convenţii necesare comunicării, schimbului de informaţii, adoptate în mod mai mult sau mai puţin convenţional de către vorbitorii unei societăţi, pentru exercitarea acestei funcţii prin vorbire.

Vorbirea – actul prin care se exercită funcţia lingvistică; vorbirea într o limbă este activitatea de codare, iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicării.

Sistem de semne – unităţi convenţionale, abstracte, care prin combinare pot forma unităţi semantice, cuvinte cu semnificaţie, expresii cu sens; sensul intrinsec al lor nu este altul decît referenţialitatea lor (adică litera ‘’a’’, spre exemplu, nu trimite la altceva decât la litera ‘’a’’).

Actul enunţării, al vorbirii, presupune recurgerea la semnificant şi semnificat, entităţi statice ale codului lingvistic.

Semnificantul – cuvântul care desemnează un obiect, o acţiune, un fenomen, un concept;

Semnificatul –imaginea mentală, reprezentarea, conceptul căruia i se atribuie acel cuvânt.

Referinţa – obiectul, fenomenul, acţiunea, starea de fapt a lumii care este desemnată prin semnificant şi semnificată prin semnificat.

Competenţa lingvistică – este dată de ansamblul posibilităţilor pe care le are un subiect vorbitor al unei limbi în ceea ce priveşte capacitatea de a construi şi de a recunoaşte fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens şi de a le identifica pe cele ambigue dintr o anumită limbă.

Performanţele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu ţin neapărat de competenţele lingvistice pe care le poate demonstra, ci de capacitatea de a pune "în joc" zestrea acumulată de termeni (semnificanţi) şi complexul de reguli pentru a obţine sensuri noi. Performanţele lingvistice mai reclamă şi ansamblul cunoştinţelor despre lume ale subiectului şi o anumită practică în abordarea şi gestionarea relaţiilor interumane, care pot funcţiona independent de competenţa lingvistică.