Impactul Distorsiunilor în Comunicare

Comunicarea, pe lîngă faptul că este o necesitate, ea este şi permanenţă. Este imposibil să ne imaginăm că există ceva din structura umană care nu comunică. Mimica, gesturile, ascultarea, tăcerea sunt modalităţi de comunicare; problema empatiei şi a ascultării ca fundamente ale unei comunicări eficiente. Comunicarea este inevitabilă sau noncomunicarea este imposibilă, acestea fiind unele din axiomele de bază ale comunicării. Comunicarea interpersonală este seva vitală a oricărei relaţii. Relaţiile pe care le considerăm a fi bune sunt cele care au la bază o comunicare deschisă, clară şi sensibilă. Când ne angajăm în acest proces ne proiectăm în limba celuilalt. În multe cazuri avem pretenția că celălalt nu ne înțelege sau că nu suntem înțeleși, acest lucru fiind posibil datorită faptului că ne ținem departe de modul lui de gândire. Comunicarea nu înseamnă doar cuvinte însă de cele mai multe ori, puterea lor este extrem de mare. Când ne întâlnim cu o situație problematică, spunem că comunicarea este soluția. Întradevăr, când vine vorba despre problemele noastre de interelaționare, comunicarea pare a fi soluția în majoritatea cazurilor. Comunicarea creează şi menţine societatea.

În procesul interacțiunii cu celălalt, percepția interpersonală joacă un rol principal. Însă nu doar percepția se plasează ca factor de interelaționare, specificând în acest caz modalitățile de comunicare, de limbaj, capacitatea de înțelegere ș.a. În analiza situațiilor empirice de comunicare, de exemplu situația sferei publice, J. Habermas ajunge la conceptul de ,,comunicare sistematic distorsionată’’. ,,Comunicarea sistematic dstorsionată apare atunci când organizarea interna a vorbirii este deranjată, deranjare care înseamnă o violare a consesensului asumat implicit de un vorbitor atunci când pășește în comunicare cu un interlocutor asupra a ceva’’ . Elogiind hermeneutica lui Gadamer, Habermas a propus comunicarea verbalizată ca soluție la problema luării sub control a ,,lumii tehnico-științifice’’ afirmând că printr-o hermeneutică filosofică, sunt stopați factorii care fac posibilă comunicarea distorsionată. Însă, hermeneutica limitează aplicarea hermeneuticii la situația de comunicare nedistorsionată, argument care va fi abordat în momentele următoare. Analiza factorilor care distorsionează comunicarea nu poate fi făcută decât dintr-o perspectivă critică. Pentru teoreticienii critici, practicile și efectele empirice ale comunicării nu pot fi valorizate normativ, ci trebuie întotdeauna judecate în lumina unei analize reflexive a efectelor deformatoare ale puterii și ideologiei în societate.

Ceea ce Habermas încearcă să obțină pentru modelul său este ideia formală a situației în care dezacordurile și conflictele sunt rezolvate rațional printr-un mod al comunicării care este liber de constrângeri și în care doar forța celui mai bun argument predomină sau cum Habermas numește, ,,situația ideală de vorbire’’ . Aceasta este înțeleasă ca o situație, o proiecție a a condițiilor comunicării nedistorsionate. Indicii unei comunicări nedistorsionate sunt: a) absența contradicției dintre expresia lingvistică, acțiune și gesturi; b) recunoașterea regulilor comunicării de către toți participanții la comunicare; c) conștientizarea deosebirii dintre subect și obiect și a diferenței dintre aplicarea categoriilor la obiecte și aplicarea lor la lumea subiecților; d) recunoașterea limbii ca mediu și recunoașterea reciprocă a celor ce comunică. Cu cât suntem inplicați într-un proces de comunicare, nu se poate evita să se ridice pretențiile următoare: că se exprimă inteligibil; că se vorbește pe înțeles; că este o înțelegere persoanală. Procesul de comunicare care vizează înțelegerea trebuie să satisfacă pretențiile de valabilitate universală: să se exprime inteligibil; veracitatea exprimărilor; adevărul conținuturilor propoziționale și justețea regulilor de interacțiune cu interlocutorul. Într-un prim sens pare să reprezinte tabloul unei situații de comunicare conforme normelor de vorbire pe care atât vorbitorul cât și interlocutorul trebuie să le respecte. Pe de altă parte, atunci când se necesită satisfacerea lor, atunci se poate indica ce înseamnă comunicare sistematic distorsionată. După Habermas, ,,cauza acestei probleme ține de o anumită supraîncărcare a organizării exterioare a vorbirii’’ . Acest lucru, afirmă filosoful trebuie să depindă de organizarea internă a vorbirii adică ideile să fie formulate elocevnt, apriori de a fi exprimate. Aceasta se întâmplă, în cazurile în care cineva vrea să întrețină, prin anumite formulări, confuzia asupra unei situații sau cînd un vorbitor se exprimă confuz, fără ca să-și de-a seama, în fața unor interlocutori. În condițiile în care nu se respectă pretenția de corectitudine, se ajunge la situații precum comportament stereotip sau neînțelegere în relațiile interpersonale.

În tratarea situațiilor empirice a comunicării distorsionate este necesar de a fi evitate, după Habermas, două perspective. Prima este cea a hermeneuticii, menționată mai sus ca limitator al situației comunicării nedistorsionate, care consideră că ,,posibilitatea unei comunicări nedistorsionate este legată doar de procesul comunicării înseși’’ . A doua este perspectiva prin care ,,comunicarea distorsionată este ontologizată. Ea se evită arătând că situația de distorsionare a comunicării abordează comunicarea distorsionată din punctul de vedere al comunicării nedistorsionate’’ .