Discursul

Nu putem concepe existenţa noastră fără comunicare; pentru că, într-o societate, comunicarea este indispensabilă, precum sângele într-un organism viu. Altfel spus, comunicarea, într-un organism social, este vitală, iar lumea de neimaginat fără ea.Tocmai prin această caracteristică,se face diferenţa dintre om şi speciile animale.În timp ce animalele comunică unele cu altele prin mişcări,atitudini,sunete nearticulate,emisii de efluvii olfactice etc, oamenii se exprimă cu deosebire prin cuvântul articulat.Expresia verbală vorbită sau scrisă este specific umană. "A trăi într-o societate înseamnă a comunica. Schimbul de idei, de informaţii, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de importante ca şi respiraţia pentru organism" spune Bernand VOYENNE în "La presse dans la société contemporaine" . Pentru că omul, ca fiinţă socială, simte permanent nevoia de a comunica; mai exact de a transmite şi de a primi semnale, mesaje, care pot fi idei, informaţii, sentimente. Altfel spus, revelaţiile şi framântările sale, îndoielile de fiecare zi, grija pentru viitorul său (şi al lumii) se nasc în mintea lui spre a fi împărtăşite, dezbătute, verificate în dialogul cu oamenii din jur, cu societatea, precum şi la scara planetară.

A vorbi cu expresivitate, cu eleganţă şi putere de sugestie, în scop de a comunica sau a convinge, de a consemna evenimente petrecute sau de a înfăţişa întâmplări imaginare, a devenit o formă principală a comunicării umane şi totodată o artă.

În trecut, arta de a vorbi în public, tehnica vorbirii în scopul asigurării echilibrului vieţii sociale, în viaţa publică sau juridică, în învăţământul filosofilor, devenise o adevărată instituţie, alcătuind o parte esenţială a vieţii culturale.Prin sofişti şi retori, prin mari oratori, prin operele teoretice ale marilor filosofi, retorica a devenit în Antichitate disciplina cuvântului scris şi mai ales vorbit.Însemnătatea acordata acestei ştiinţe, în acelaşi timp o artă, a putut avea de-a lungul secolelor vicisitudini, dar retorica nu a încetat niciodată să fie un îndreptar pentru corectitudinea cuvântului, expresia unei gândiri exacte şi logice.

Însemnătatea practică a artei de a mânui cuvântul a devenit şi mai mare în zilele noastre; viaţa socială a luat în ultimele decenii forme de coerenţă şi diversitate de raporturi între indivizi în ceea ce priveşte difuzarea comunicării, mult diferite de ceea ce era în trecut.Prin radio şi televiziune, prin vorbirea înregistrată, prin tirajul ziarului şi cărţii,prin îndatorirea cetăţenească a individului de a lua parte la întruniri de oraganizaţie politică, la şedinţe de sindicat sau la discuţii publice de ordin profesional, prin înmulţirea congreselor şi a simpozioanelor internaţionale, calitatea de a exprima cu putere de convingere şi claritate, cu eleganţă şi corectitudine a devenit , în special pentru oamenii cu o viaţă publică , o îndatorire socială.

Din nefericire, învăţământul retoric, a fost în ultima perioadă părăsit nemaiacordându-i-se importaţa de odinioară. Ar trebui să se ţină cont de însemnătatea acestuia pentru timpul nostru şi de continuitatea istorică a acestei arte, care trebuie reluată şi continuu adaptată cerinţelor vremii.

Expresia verbală este rodul unei munci asidue în care intervin mai mulţi factori, ca supravegherea de sine, ajutorul unui profesionist, dar şi un studiu îndelungat.Deşi la început deprinderea de a vorbi expresiv pare greu de însuşit, cu timpul, datorită factirilor enumeraţi mai sus , dar şi a trăsăturilor individuale, ea devine automatizată. Individul nu va mai fi atent la modul de a rosti ci se va exprima fluent, cu uşurinţă ceea ce îi va îngădui o activitate creatoare personală, stăpân pe tehnica sa şi dând chiar o interpretare personală subiectelor abordate.Expresia verbală dobândeşte, în aceste condiţii, o semnificaţie socială şi culturală esenţială.