Comunicarea în Relațiile cu Publicul

Comunicarea în relaţiile cu publicul

Comunicarea este un proces modern de favorizare a schimbului de idei sau relaţiile spirituale în interiorul unui grup ori între acesta şi alte persoane cu care grupul intră în contact. A comunica înseamnă a te informa, a lua atitudine şi decizii pe baza receptării şi oferirii de informaţii.

Comunicarea reprezintă elementul indisponibil pentru funcţionarea reală a oricărei colectivităţi umane, indiferent natura, structura sau mărimea ei. Acolo unde nu există comunicare, hotărârea cuiva devine un ordin, a cărei executare devine îndoielnică, iar efectul poate conduce la o disfuncţionalitate socială. Obiectivele comunicării se rezumă la ascultare/ citire, la înţelegerea subiectului, la acceptarea acestuia şi la provocări de reacţie. Astfel, comunicarea deschide şi înlesneşte drumul cunoaşterii personale şi a celor din jur şi clasifică ierarhizarea oamenilor în societate după criterii de valoare. Din punctul acesta de vedere s-au creat axiome ale comunicării ( Paul Wetzbewick şi Janet Seaviu), care se rezumă la următoarele adevăruri:

- atât cât trăieşte omul comunică cu semenii lui;

- comunicarea este un fenomen bilateral şi continuu;

- între persoanele care comunică există întotdeauna diferenţe de poziţie ierarhică sau de statut social, poziţie economică, vârstă, prestigiu etc.

1. Calitatea şi caracteristicile comunicării

Se poate spune despre o cuminare că este bună dacă mesajul transmis poate fi înţeles de către persoană sau public, şi respectiv eficientă, dacă se poate asimila mesajul, relativ scurt şi clar, pentru a-i da curs. Comunicarea eficientă în raport cu comunicarea bună presupune elemente de ordin motivaţional care să influenţeze pozitiv pe destinatar, să determine acceptarea mesajului şi transpunerea lui în viaţă.

Caracteristicile comunicării implică simplitate atât în scris, cât şi în vorbire, reprezentând un mod eficient de adresare, şi înţeles uşor de către orice tip de public.

- claritatea textului sau a vorbirii – se foloseşte un limbaj potrivit publicului auditor astfel încât pentru un public adolescent se foloseşte un anumit tip de limbaj, iar pentru cel adult şi în vârstă unul cu totul altul., la fel şi în cazul unui public elevat şi al unui public cu pregătire mediocră.

- concizia – un mesaj prea lung plictiseşte public, în timp ce unul prea scurt poate fi incomplet, astfel că fiecărei categorii de public trebuie să i se ofere exact informaţia de care e nevoie.

- precizia cuvintelor – reduce riscul interpretărilor greşite.

- interesul comunicării – trebuie să se demonstreze că ceea ce se discută este interesant.

- scopul comunicării – publicul ascultator trebuie să fie lămurit într-o anumită problemă socială, politică sau economică.

- structurarea – mesajul trebuie organizat în funcţie de scop.

- consecvenţa comunicării – pe tot parcursul discursului trebuie păstrat acelaşi tip de limbaj, ritm, tonalitate.

- credibilitatea – discursul trebuie sa fie real, susţinut de argumente, exemple.

2. Tipuri de comunicări în relaţiile oficiale cu publicul

Relaţiile de comunicare sunt multiple şi variate, de aceea se impune o clasificare a lor:

- după scopul urmarit: comunicări oficiale sau comunicări neoficiale.

- după frecvenţa comunicării: permanente, periodice sau întâmplătoare.

- după categoriile de activităţi: educaţionale, profesionale sau mediate de intermediari.

- după relaţiile ce se stabilesc între participanţi: verbale, scrise sau prin publicaţii (imagini).

- după participarea oamenilor la comunicare: intrapersonale, interpersonale sau de masă (prin instituţii specializate).

- după contextul mesajelor: comunicări directe sau indirecte.