Cap. 1 Comunicarea politica - definitie 2 Cap. 2 Elemente componente si etape, scop, rol si efecte ale comunicarii politice 4 2.1 Agentii comunicarii politice 4 2.1.1 Partidele politice 2.1.2 Institutiile si autoritatile publice 2.1.3 Grupurile de interes (sau de presiune) 2.1.4 Publicatiile si posturile de radio sau televiziunie 2.1.5 Cetatenii luati in mod individual 2.2 Etape in evolutia comunicarii politice 5 2.3 Scopul si rolul comunicarii politice 7 2.4 Maniera de infaptuire a comunicarii politice 12 2.4.1 Opinia publica si comunicarea politica 13 2.4.2 Comunicarea politica si actiunea colectiva 14 2.4.3 Principalele actiuni non-rationale de masa 15 2.4.4 Strategii de comunicare politica 15 2.5 Rezultatele comunicarii politice 16 Cap. 3 Comunicarea electorala 18 3.1 Campania electorala: definitie si elemente. 18 3.2 Tehnici si strategii de campanie electorala 19 Concluzii 20 Bibliografie selectiva 20
Capitolul 1 COMUNICAREA POLITICA - DEFINITIE Comunicarea reprezinta elementul indispensabil pentru functionarea optima a oricarei colectivitati umane, indiferent de natura si marimea ei. Schimbul continuu de mesaje genereaza unitatea de vedere si, implicit, de actiune, prin armonizarea cunostintelor privind scopurile, caile si mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenizarea relativa a grupurilor sub aspect afectiv, emotional si motivational (opinii, interese, convingeri, atitudini). In vorbirea curenta, folosirea cuvantului ,,comunicare" nu ridica probleme speciale. Pentru majoritatea utilizatorilor, ,,a comunica" inseamna ,,a aduce la cunostinta" sau ,,a informa". Acest fapt este evidentiat de orice dictionar explicativ unde, in general, sunt mentionate trei semnificatii, partial suprapuse, ale cuvantului ,,comunicare": 1. instiintare, aducere la cunostinta; 2. contacte verbale in interiorul unui grup sau colectiv; 3. prezentare sau ocazie care favorizeaza schimbul de idei ori relatiile spirituale. Simplitatea aparenta nu elimina necesitatea de a defini mai exact semnificatiile stiintifice ale termenului ,,comunicare". Comunicarea este un proces care, din perspectiva stiintei comunicarii, dispune de patru componente fundamentale: 1. un emitator, 2. un canal, 3. o informatie, 4. un receptor. Intr-o forma extrem de simpla, procesul de comunicare sau comunicarea poate fi redat (sau redata) astfel: informatie informatie Modelul elementar al comunicarii Din aceasta schema se poate intelege ca procesul comunicarii presupune mai mult decat un participant; anume, pe langa emitator (sau emitent), unul sau mai multi receptori potentiali. Esenta procesului sta in deplasarea, transferul sau transmiterea informatiei de la un participant la celalalt. Comunicarea politica s-a impus ca disciplina de studiu relativ recent, fiind inteleasa ca actiune teleologica; o actiune orientata, programata, proiectata pentru anumite scopuri politice. Fiind vorba de o actiune strategica, acest tip de comunicare ar implica reguli, proceduri, tehnici si resurse activate in anumite evenimente politice. Fenomenul comunicarii politice subsumeaza discursurile si mitingurile electorale, prezentarea programelor politice, interviurile acordate de demnitari cu privire la problemele de interes public, (dintr-o perspectiva anume) sondajele electorale, difuzarea unor comunicate de presa sau desfasurarea unor conferinte de presa, dezbaterea motiunilor de cenzura, (intr-o oarecare masura) exercitarea dreptului de vot, discutiile purtate de un deputat cu cetatenii in cadrul audientelor saptamanale Ca orice fenomen social, comunicarea politica se intrepatrunde cu nenumarate alte fapte sociale, cele mai multe dintre ele fiind la fel complexe si dificil de determinat. Spre exemplu, sub un anumit raport, exercitarea dreptului de vot este o forma de comunicare politica - aplicand stampila pe buletinul de vot, cetateanul transmite o informatie legata de preferintele sale electorale -, insa, sub un alt raport, ea transcede comunicarii politice. Mai exact, o data cu exercitarea dreptului de vot, cetateanul contribuie la constituirea unui fapt institutional - delegarea puterii politice unui candidat independent, unui partid sau unei aliante de partide - si, astfel, realizeaza mai mult decat o comunicare. Prin urmare, in lipsa unui criteriu suficient de riguros, este greu de stabilit in ce masura unul si acelasi fapt social tine de sfera comunicarii politice sau depaseste aceasta sfera. Daca am defini comunicarea politica drept forma de comunicare realizata de catre ,,politicienii de profesie" am pacatui atat prin circularitate, cat si prin inadecvare. Pentru a ajunge la un inteles acceptabil al notiunii de comunicare politica, ni se pare potrivit sa asumam, dintru inceput, cate o definitie clara pentru notiunile ,,comunicare" si ,,politica". Din multitudinea definitiilor date comunicarii (umane) , cea mai potrivita ni se pare a fi aceea care o trateaza drept actiune colectiva semiotica. In lumina acestei definitii succinte, pot fi sustinute urmatoarele patru afirmatii: (a) Sfera comunicarii cuprinde doar comportamente proprii fiintei umane, manifestate in contextul (re) cunoasterii si respectarii unor reguli, aplicarii unor criterii, urmarii unor instructiuni etc Alegand sa se comporte intr-un anumit fel, oamenii opteaza sa se angajeze in anumite practici sociale, manifestandu-se ca persoane rationale, inzestrate cu vointa libera si responsabile pentru efectele actiunilor savarsite. (b) Comunicarea este un act compus, intre elementele sale subzistand un ,,raport de cooperare pozitiva sau negativa", in sensul ca unele subacte determina, inlesnesc, ingreuneaza sau zadarnicesc celelalte subacte. (c) Asemenea unui dans de perechi, comunicarea este un fapt social sau colectiv; ea nu poate fi practicata in mod solitar, ci numai impreuna cu ceilalti. Nimeni nu poate spune ,,comunicarea mea", ci doar ,,comunicarea noastra". (d) Comunicarea necesita folosirea semnelor, id est a obiectelor fizice si perceptibile care trimit la alte obiecte (fizice sau abstracte) in virtutea unor conventii sociale recunoscute de membrii unei comunitati. Este de retinut faptul ca utilizarea semnelor este o conditie necesara, insa nu si suficienta a comunicarii. Pe de o parte, este de neconceput un proces de comunicare in care sa nu intervina diverse categorii de semne (cuvinte, indici, iconi sau simboluri). Pe de alta parte, este foarte posibil sa fie utilizate semne, cum ar fi interpretarea norilor negri de pe cer ca semne ce prevestesc iminenta ploii sau interpretarea respiratiei agonice a unui muribund inconstient ca semn al iminentei mortii, fara a realiza o comunicare.
Ne pare rau, pe moment serviciile de acces la documente sunt suspendate.
