Comunicare interculturală și șocul social - studiu de caz Japonia

Evoluţia culturii reprezintă un produs al interacţiunii, şi nu o adunătură de componente preexiste a căror uz a fost restricţionat în trecut de anumiţi factori.

Noţiunea de “a treia cultura” ne ajută să clarificăm aspectul de dinamică în comunicare într-un climat intercultural. Plecând de la concepţii contrastante, comportamente diferite, doi indivizi, prin interacţiunea lor, creează un nou mediu de comunicare, în care cele două culturi iniţial separate sunt unificate într-o cultură mai cuprinzătoare decât cele iniţiale. Apariţia acestei a treia culturi este o necesitate determinată de un scop comun. Pentru înţelegerea acesteia este necesară sesizarea contrastelor, diferenţelor.

Caracteristicile care marchează a treia cultură sunt:

-este o cultură deschisă, poate să absoarbă în continuare elemente adiţionale;

-este expansiva, îşi poate lărgi graniţele pentru a include situaţii de natură individuală, organizaţională, instituţională;

-răspunde la solicitări noi, care vin din cereri generate de perpetuă transformare adaptare, modificare;

-este orientată spre viitor, creează cadru pentru parteneriate, amplificând comunicarea.

S-a sperat că prin media şi tehnologie se poate ajunge la conceptul de lume comună. Indiferent de sex,vârstă, loc în spaţiu, oamenii primesc aceaşi informaţie şi află acelaşi lucru. Media este totuşi uni direcţională şi opacă, fiind în ultima instanţă un generator de iluzii.

3Termenul de şoc cultural defineşte starea de anxietate (sau supriza,dezorientare,incertitudine, confuzie,etc) trăită de oameni atunci când sunt nevoiţi să se manifeste într un mediu social sau cultural care le este necunoscut, cum ar fi o ţară străină. Această stare se naşte din dificultăţile de asimilare a noii culturi, cauzând dificultăţi în a ştii ce este normal şi ce nu. De multe ori acestei dificultăţi i se adaugă, de multe ori, o repulsie de ordin estetic sau moral faţă de anumite aspecte ale noii culturi. Termenul a fost introdus pentru prima data în 1954 de Kalervo Oberg.

Şocul (de a se mută într o ţara străină) poate fi împărţit în etape distincte, deşi nu toată lumea trece prin aceste faze şi nu toţi trăiesc în noua cultură o perioadă îndeajuns de îndelungată pentru a trece prin toată trei:

Luna de miere-în timpul acestei perioade diferenţele dintre cultură veche din care provine şi cea noua cu care se confruntă, sunt percepute că romantice,noi, interesante. De exemplu, atunci când cineva se mută într o altă ţara, acel cineva poate fi atras de noile tipuri de mâncare, ritmul vieţii cotidiene, obiceiurile oamenilor, clădirile s.a.m.d.

Perioada negocierilor-după un timp(în general câteva săptămâni), diferenţele dintre noua şi vechea cultură devin vizibile şi pot creă anxietate. Personajului aflat într-o astfel de situaţie îi poate fi dor de mâncarea de acasă, poate consideră că ritmul vieţii cotidiene din acest loc nou este prea rapid sau prea încet, sau că obiceiurile oamenilor devin enervante, iritante, dezgustătoare. Această fază este adesea marcată de schimbări de temperament cauzate de mici incidente sau fără o cauza anume. Depresia este ceva comun în acest moment.

Perioada de familiarizare- După ceva timp(de obicei peste 6 luni), persoana respectivă se obişnuieşte cu noua cultură şi dezvoltă rutine. Ea ştie la ce să se aştepte în majoritatea situaţiilor şi ţara gazdă nu mai pare atât de nouă.

Reversul şocului cultural.- Întoarcerea în cultură mamă după familiarizarea cu noua cultură poate produce aceleaşi efecte că cele de mai sus, efecte pe care o persoană care a trecut prin aceste stadii le resimte în aceaşi măsură că şi şocul cultural iniţial.

Există trei rezultate ale perioadei de familiarizare:

Pentru unele persoane este imposibil să accepte o cultură străină şi să se integreze. Ei se izolează de noul mediu pe care îl percep că fiind ostil şi consideră întoarcerea acasă că singura scăpare. Aceştia sunt cei care au cele mai mari probleme de reintegrare atunci când se întorc acasă.

Unii oameni se integrează în cu totul astfel încât preiau în totalitate noua cultură şi pierd cu desarvarsire identitatea culturii iniţiale. Aceştia sunt cei care rămân în ţara gazdă pentru totdeauna.

Unii oameni reuşesc să preia aspectele noii culturi pe care le consideră pozitive şi, împreună cu elemente ale vechii culturi crează o mixtură unică. Ei nu se confruntă cu probleme la întoarcerea în propria ţara sau dacă sunt nevoiţi să se mute în alt loc.

Procesul de comunicare interculturala începe prin perceperea diferenţelor de ordin moral, valoric, cognitiv şi de comportament la nivelul participanţilor. Un criteriu vital este acela al omogenităţii. Comunicarea interculturala nu poată fi iniţiată acest teren comun. Toate fiinţele umane se un anumit nivel.

T. Saral offera schimb o viziune. El studiul interacţiunilor interpersonale -a omis criteriul personalităţii participanţilor. Prin observaţie deducem impactul personalităţii indivizilor unei interacţiuni, a tot ceea ce oamenii au comun, caracterul eterogen acestora face elementele unice din fiecare un efect decisiv comunicării. Astfel, putem , într-o , comunicarea este o extensie a celei interpersonale.

Sarbaugh propune o schemă de analiză a nivelului de omogenitate pentru a defini termeni de intercultural şi intracultural. Dacă două cercuri reprezintă experienţele de viaţă a două persoane sau grupuri, şi cele două cercuri se suprapun pe o suprafaţa mică (indicând puţine similitudini la nivelul experienţei), ele se află la capătul eterogen al spectrului. În cazul în care aceastea se suprapun aproape în totalitate persoanele se află la capătul omogen al spectrului. Sarbaugh numeşte categoria eterogenă că fiind zonă de interculturalitate, şi cea omogenă că fiind zonă de intraculturalitate.