Argumentarea ca pragmă-dialectică

Era aproape de neconceput ca, în aceasta diversitate de interpretari cu privire la argumentare, să nu fie resuscitat interesul pentru injelesul antic al demersului, acela de dialectica (,,arta a discufiei"), în care accentul cade pe disputa comunicativa si rezolvarea conflictelor de idei pe baza confruntarii dintre parteneri. Modelul autorilor olandezi Frans van Eemeren şi Rob Grootendorst, profesori la Universitatea din Amsterdam ia naştere din necesitatea evaluării argumentelor utilizate într-o încercare de soluţionare pe cale discursivă a conflictelor de opinii. În acest cadru de interpretare, sofismele apar ca ,,violări ale regulilor discuţiei”.

Autorii şi-au propus să resusciteze interesul pentru termenul antic de ,,dialectică”, înţeleasă ca ,,artă a discuţiei”, numindu-şi propriul demers o ,,nouă dialectică”. Sofismele apar în disputa de comunicare, iar conflictele de idei pot fi rezolvate pe baza confruntării dintre parteneri. Aducându-şi omagiul lor faţă de Chaïm Perelman şi Lucie Olbrechts-Tyteca, cei care au revigorat studiul argumentării, intitulându-şi lucrarea de bază ,,o nouă retorică” (La nouvelle rhétorique), Eemeren şi Grotendoorst au preferat să-şi intituleze concepţia lor ,,o nouă dialectică”, specificând expres în prefaţa la traducerea franceză că întreprinderea lor ,,constituie contrapartea dialectică la Nouvelle Rhétorique”. Având ca scop rezolvarea argumentată a conflictelor de opinie, ,,noua dialectică” propune un sistem de reguli normative pentru discuţia critică. Prin acest fapt, ,,noua dialectică” nu este retorică, dar nici o logică, deoarce se bazează pe schimburile argumentative obişnuite, pe care le analizează cu instrumente care aparţin lingvisticii.

Modelul pragma-dialectic al analizei argumentării propus de Eemeren şi Grotendorst trebuie apreciat pentru faptul că doreşte instituirea normativităţii în rezolvarea disputelor de opinie, găsind o modalitate raţională şi elegantă de reducere a tensiunilor dintre oameni. Conflictul de opinie se rezolvă pe calea disputei critice, respectându-se ,,decalogul argumentativ”, acel set de reguli considerat esenţial pentru realizarea unei dispute ideale. Dacă cele zece reguli ale unei comunicări prin care se poartă disputa critică nu sunt respectate – iar în practică aceste prescripţii sunt constant încălcate -, atunci conflictul de opinie nu se rezolvă. Pragmatica dialectică a olandezilor Eemeren şi Grootendorst constituie un instrument realmente util în rezolvarea conflictelor de opinie.

Argumentarea este o formă de interacțiune între interlocutori în legatura cu susținerea sau respingerea unui punct de vedere. Interacțiunea argumentativă are o dublă infațișare: este o interacțiune ce ține de domeniul raționalității (o confruntarea rațională între ideile pe care interlocutorii le pun în comun), dar și de domeniul discursivității (o confruntare verbala în care fiecare interlocutor urmarește să utilizeze expresiile cele mai potrivite pentru exprimarea ideilor). Atunci când accentul cade pe dimensiunea raționalității interacțiunii, analizele sunt de ordin preponderent logic și au un caracter mai mult normativ. Când accentul cade pe dimensiunea formei de exprimare, analizele sunt, în general, de ordin lingvistic și au un caracter preponderent descriptiv.

Plecând de la ideea că argumentarea trebuie investigată ca un tot în care interdependent dintre dimensiunile raționalității (forma de intemeiere) și discursivității (forma de exprimare a întemeierii) este esențiala pentru înțelegerea acestui demers, van Eemeren și Grootendorst consideră că demersul argumentativ nu poate fi ințeles adecvat nici ca o reconstrucție intelectuală a gândirii pure (care să nu aiba prea multe puncte de contact cu practica argumentativă), dar nici ca un descriptivism fundat unilateral pe experiență (în care ,,norma" să fie subiectivitatea): ,,Această încercare trebuie să depășească în același timp normativitatea strictă a logicii și descriptivismul pur al lingvisticii contemporane. Majoritatea logicienilor moderni se atasează unei «înregimentări» care rupe cu datele empirice, iar majoritatea lingviștilor contemporani, în particular analiștii discursului și ai conversației, se limitează la o pură observație «obiectivă». Din acest motiv, propunerea analitică a autorilor invocați este o încercare de pragmatică dialectică care iși propune să îmbine idealul normativității cu cel al descriptivității și să depaseasca limitele fiecareia dintre aceste abordari unilaterate.

Alaturi de depașirea normativismului și a caracterului descriptiv, o altă presupoziție pe care o asumă programul pragma-dialectic de analiză a argumentării vizează integralitatea modelului de analiză a demersului argumentativ. Cum s-a putut observa o singură perspectivă de cercetare înseamnă o investigație unilaterală a acestui fenomen atât de complex care este argumentarea, unilateralitate care aduce cu sine destule alte limitări pe linia formalittății: exagerări, omisiuni, incapacitatea de a vedea relationările. Este și temeiul pentru care modelul pragma-dialectic de investigare a argumentării se desfășoara, cel puțin ca intenție declarată, la cinci niveluri: filosofic, teoretic, analitic, empiric și practic.