Strategii de Dezvoltare

Strategiile de industrializare ale ţărilor în dezvoltare urmăresc îndeaproape strategiile generale de dezvoltare ale acestora. Chenery, care s-a ocupat de examinarea a peste 100 de ţări în vederea identificării unor modele de dezvoltare, a grupat ţările în următoarele tipuri de strategii:

* specializare primară;

* substituirea importurilor;

* dezvoltare echilibrată;

* specializare industrială.

În ceea ce priveşte specializarea primară, se apreciază că majoritatea ţărilor încep prin a exporta produse primare, care rezultă din resursele lor naturale. Chenery caracteriza acest tip de specializare ca fiind o industrializare amânată pentru o perioadă când posibilităţile de acumulare vor fi mai mari. Coasta de Fildeş este un exemplu, în acest sens, înregistrând succese în dezvoltarea industriei prin investirea veniturilor provenite din exportul produselor agricole.

Cea de-a doua categorie o constituie substituirea importurilor. Această strategie a avut succes, în special, în cazul ţărilor cu o populaţie numeroasă, ca urmare a faptului că oferă oportunităţi de valorificare a economiilor de scară, în cadrul unei pieţe mari. Ea reprezintă o combinare între exporturile primare şi dezvoltarea de tip manufacturier.

În cea de-a treia categorie se află dezvoltarea echilibrată. Ţările, care optează pentru acest tip de strategie, îmbină exportul de produse primare cu dezvoltarea sectorului de prelucrare, dar nu au acces încă la o specializare industrială. Acestea se află în perioada de tranziţie către dezvoltarea exportului de produse manufacturate.

Ultimul tip îl reprezintă ţările cu specializare industrială, care se adresează pieţei internaţionale cu produse manufacturate. Acest stadiu implică dezvoltarea şi valorificarea abilităţilor antreprenoriale, a forţei de muncă, precum şi a tehnologiei, în vederea sporirii competitivităţii exportului de produse manufacturate.

O altă posibilitate de grupare a ţărilor lumii a treia, în termenii performanţelor industriale, este cea realizată de Robert N. Gwynne, conform căreia ţările aparţin uneia dintre următoarele grupe:

- ţări a căror dezvoltare industrială a fost strâns legată de piaţa internă;

- ţări a căror dezvoltare industrială a fost influenţată de export;

- ţări a căror dezvoltare industrială a fost legată de surplusurile de venituri obţinute din exportul de petrol;

- ţări fără o piaţă prea mare, fără rezerve de petrol şi ale căror exporturi de produse manufacturate nu depăşesc 0,4 % din totalul exportului de produse manufacturate al ţărilor în dezvoltare.

Prima categorie de ţări include acele ţări cu o populaţie numeroasă (aşa cum am mai arătat), în care strategiile de substituire a importurilor au avut rezultate mulţumitoare (India, Pakistan, Argentina, Brazilia etc.)

Ţările a căror industrie a fost influenţată de exporturi sunt cele identificate ca fiind noile ţări industrializate, care sunt în general ţări mici şi mijlocii şi care au avut o puternică orientare către export încă de la începutul industrializării lor. Este cazul unor ţări ca Taiwan, Singapore etc.

În a treia categorie de ţări sunt încadrate ţările exportatoare de petrol, care au atins rate înalte de creştere a sectorului manufacturat, în special în perioada şocurilor petroliere. Cu toate acestea, ţările exportatoare de petrol (în special cele arabe), nu înregistrează o pondere prea ridicată a industriei în crearea P.I.B. Apoi, exporturile lor de produse manufacturate nu deţin o proporţie importantă în exporturile totale, iar scăderea preţului petrolului pe piaţa mondială a afectat şi sectorul manufacturat, care a stagnat sau chiar a scăzut odată cu micşorarea veniturilor din petrol. Acest lucru nu mai este valabil astăzi, când preţul petrolului a cunoscut o creştere cu 80% (ianuarie 2000) faţă de nivelul din ianuarie 1999.

În sfârşit, ultima categorie de ţări include cele mai multe dintre ţările în dezvoltare, care sunt cele mai sărace. Pentru aceste ţări, organizaţiile internaţionale au elaborat planuri de măsuri în vederea depăşirii stării de înapoiere în care se află.

În funcţie de orientarea producţiei industriale, Banca Mondială propunea următoarea clasificare:

- orientare puternică spre exterior; producţia pentru export este dominantă, iar ratele de schimb valutar sunt astfel stabilite, încât să impulsioneze exportul;

- orientare moderată spre exterior; atenţia acordată pieţei interne este similară cu cea acordată pieţei externe (din punct de vedere al producţiei industriale), barierele în calea importurilor sunt relativ reduse, iar ratele de schimb valutar favorizează exporturile, dar într-o măsură mai mică;

- orientare moderată spre interior; producţia pentru piaţa internă este favorizată, protecţia pieţei interne este relativ ridicată, iar cursul de schimb valutar este supraevaluat;

- orientare puternică spre interior; producţia este orientată cu predilecţie către piaţa internă, protecţia pieţei interne este foarte mare, exportul este neglijat, iar cursul de schimb este puternic supraevaluat.

Plecând de la toate aceste clasificări putem aprecia că întâlnim trei mari categorii de strategii de industrializare la nivelul ţărilor în dezvoltare, şi anume:

1. exportul de produse primare;

2. strategia de substituire a importurilor;

3. strategia de orientare către export.