Apa caldă și încălzirea

Furnizarea apei calde şi a încălzirii sunt strâns legate. Ambele, însă mai ales încălzirea, oferă un indiciu esenţial asupra gradului de confort al unei locuinţe. Standardul modern nu mai acceptă locuinţe neîncălzite sau fără apă caldă curentă. Aşa stă situaţia pentru majoritatea locuinţelor din urbanul mare, dar ponderea locuinţelor cu apă caldă curentă descreşte dramatic în urbanul mic.

Diferenţele între localităţi ţin, în bună măsură, de dimensiunea oraşului. Oraşele mari tind să aibă mult mai multe locuinţe încălzite de la sistemul centralizat, sau prin intermediul unei centrale termice. Corelaţia între mărimea localităţii şi ponderea locuinţelor cu acces la apă caldă curentă este una puternică (0,794).

În plan regional, exceptând Bucureştiul, mai bine echipat în ceea ce priveşte încălzirea, Moldova este provincia cu cele mai multe locuinţe încălzite prin termoficare sau centrale electrice proprii. Diferenţele dintre Vechiul Regat, pe de o parte, şi Transilvania şi Banat, pe de alta, sunt date de specificul istoric şi de istoria planificării urbane. Demolările au fost mai importante în Sud şi Est, de aici rezultând o incidenţă mai ridicată a termoficării în mediile urbane din aceste zone. Nord-Vest-ul, tradiţional mai dezvoltat, şi-a păstrat specificul dat de clădirile vechi, încălzite mai ales cu sobe. Dezavantajul este dat de accesul mai greoi la apă caldă curentă.

Ancheta Bugetelor de Familie (ABF) confirmă toate aceste diferenţe, mutând însă discuţia la nivelul gospodăriei. În mediul urban se observă o relaţie importantă între calitatea aprovizionării cu apă caldă şi încălzire: gospodăriile mai înstărite tind să aibă, în mai mare măsură, acces la apă caldă curentă, fie din reţeaua publică (efectul este, în acest caz, dat, în primul rând, tot de mărimea localităţii, pe ansamblul României nivelul de venituri crescând odată cu dimensiunea oraşului), fie din surse proprii (acesta fiind efectul direct al veniturilor).

În fine, în funcţie de statutul ocupaţional al locuinţei, să notăm că în oraşele mari, de peste 200 000 de locuitori, locuinţele aflate în proprietate privată tind să fie mai bune din punct de vedere al aprovizionării cu apă caldă şi căldură, în timp ce locuinţele închiriate sunt mai proaste din acest punct de vedere. Relaţia se inversează pe măsură ce dimensiunea oraşului descreşte.

Diferenţele semnalate între tipuri de localităţi sunt date, mai ales, de structura stocului de locuinţe: apartamentele (din bloc) predomină în oraşele mari, casele, în cele mici. În general, blocurile beneficiază – prin construcţie – de utilităţi publice furnizate în regim centralizat, în timp ce casele tind să se sprijine pe eforturile proprietarilor. Puţini proprietari îşi permit centrale proprii. De aici şi diferenţele menţionate.

Problemele majore în sistemele de furnizare (producere şi distribuire a apei calde şi a căldurii) sunt, în general, generate de două surse majore: lipsa de acoperire, respectiv acoperirea defectuoasă. Lipsa de acoperire este determinată, în principal, de dezvoltarea inegală a ţării. Furnizarea continuă a apei calde şi a energiei termice reprezintă un standard impus de modernitate. El a devenit larg răspândit odată cu urbanizarea, impactul său fiind semnificativ, însă, în principal, în oraşele medii şi mari.

Raţiunile de natură tehnică şi politică au determinat în perioada comunistă adoptarea sistemelor înalt centralizate de producere şi distribuire a apei calde şi căldurii. Eficienţa unor astfel de structuri, discutabilă astăzi, depinde de capacitatea de întreţinere şi reînnoire tehnică a echipamentelor folosite, ca şi de piaţa de desfacere existentă. În plus, sistemele centralizate pornesc de la premise normativităţii consumului, identic pentru orice tip de gospodărie şi ignorând diferenţele de stil de viaţă, putere de cumpărare etc. Astfel, în zonele acoperite, problemele legate în principal de distribuţie au devenit vizibile mai ales începând cu a doua jumătate a anilor ’90: capacitatea redusă a sistemului de a satisface cererea la ore de vârf; pierderi extrem de mari în reţeaua de distribuţie; dar şi la consumator (robinete care curg în continuu, generând pierderi şi costuri de distribuţie extrem de ridicate); absenţa contoarelor individuale, şi de aici imposibilitatea diferenţierii în funcţie de consumul real, de stilul de consum, de capacitatea de plată etc.; lipsa de omogenitate socioeconomică a locatarilor din blocuri, generând neînţelegeri privind programul de furnizare a agentului termic; dar şi tensiuni induse de cei

care nu îşi achită contribuţiile datorate utilizării apei calde şi a căldurii, penalităţile – în special întreruperea furnizării – afectând tot blocul etc. Soluţia de moment utilizată pe scală naţională, contorizarea, pare a fi doar un paliativ, ea determinând scăderea rapidă a consumului şi – implicit – creşterea exponenţială a costurilor unitare de producere, în condiţiile menţinerii pierderilor în sistemul de distribuţie. Nici soluţia descentralizată, cu soluţii la nivel de bloc nu s-a dovedit, în puţinele cazuri în care a fost aplicată, a fi mereu fericită.

În ceea ce priveşte calitatea apei calde şi a căldurii, se întâlnesc frecvent cazuri în care apa caldă este colorată în urma contactului cu rugina sau cu alte materiale. Cauzele sunt multiple, fiind însă generate, în mare măsură, fie de reparaţii ale sistemului de distribuţie, fie de contactul permanent cu astfel de materiale, în cazul în care ţevile din sistemul de distribuţie sunt fisurate şi rămân în această stare pe termen lung. Pe de altă parte, este vorba de temperatura apei calde sau a agentului termic. Acestea se plasează destul de des sub parametrii normali.

O situaţie aparte o au zonele urbane care nu au fost niciodată acoperite de sistemul centralizat. În puţine dintre aceste locuinţe a existat înainte de 1989 un sistem de asigurare a apei calde curente, însă sisteme de încălzire (cu lemne, cu gaz, cu combustibil lichid etc.) au fost dintotdeauna prezente. Încălzirea cu gaze naturale ar fi trebuit să fie cea mai eficientă, însă ea s-a izbit mereu de presiunea redusă a gazelor (mai ales în anii ’80, dar şi în prima parte a anilor ’90, datorită dependenţei de furnizorul sovietic, ulterior rus). Centralele dedicate încălzirii mai multor locuinţe individuale au reprezentat soluţii mai bune, însă au funcţionat, mai ales, în puţinele cazuri în care comunitatea şi-a agregat interesele, sau în care au existat indivizi influenţi, care au asigurat sursele de aprovizionare cu combustibil.

Despre furnizarea de apă caldă şi căldură în Alexandria

La nivel naţional,spre deosebire de alte oraşe, Ploieştiul are o situaţie aparte. Producerea parţială a agentului termic în rafinăriile din oraş (în special la Brazi) a determinat menţinerea preţului de cost la un nivel redus, şi diminuarea restanţelor, oferind şi posibilitatea unor reparaţii parţiale ale conductelor.

Debranşările s-au menţinut la un nivel redus: la sfârşitul lui 2003, erau 14% apartamente debranşate total sau parţial, însă doar 2,3% din total apartamentelor din blocurile ploieştene nu aveau nici o sursă de încălzire (exceptând eventualele radiatoare electrice). Informaţiile sunt furnizate de compania locală de distribuire a agentului termic. Problema centrală aici părea a fi calitatea instalaţiilor, ţevile a căror durată de viaţă fusese deja depăşită, mai ales cele aflate în proprietatea locatarilor sau asociaţiilor, adesea lipsiţi de posibilitatea de a le repara sau înlocui. Aceeaşi chestiune se anunţă a fi una extrem de dificilă pentru anii imediat următori, în majoritatea localităţilor urbane care dispun de sisteme centralizate.