Aspirina

C6H4 (OCOCH3) CO2H Ca in fiecare luna, in ultima joi, la ora ceaiului (ora 17, five o clock) la intrarea cladirii era gazduita celebra Royal Societz din Londra.

Era vara anului 1763. Pentru acea seara doctorul Stone anuntase ca va prezenta un raport in legatura cu succesele pe care le obtinuse, in practica sa medicala, obtinute din scoarta de salcie.

Pornise, in cercetarea sa, de la ipoteza bazata pe credinta foarte bine inradacinata la tara, in randul tamaduitorilor locali, ca fiecare planta medicinala poseda o semnatura miraculoasa, menita sa o predestineze unei anumite boli, stric legata de semnul plantei. Astfel, plamanarica, cu frunza sa de forma si coloratie asemanatoare plamanului este destinata sa indece bolile de plamani, pe cand salcia, care creste in locuri mlastinoase, umede, pe malul apelor, ei bine, era si ea buna de ceva. Stand cu radacinile intr-un teren atit de umed, nu putea sa nu aiba nici un efect asupra celor ce se imbolnaveau dupa ce au fost nevoiti sa stea cu picioarele in apa, sau sa se ude la picioare. Toti faceau febra dupa ce se imbonaveau, iar frigurille reprezentau forma cea mai grava a bolii.

Mai mult, doctorul Stone observase ca scoarta de pe ramurile salciei are un gust amar. Or, el stia ca din Peru, se putea obtine, prin corabiile care indrazneau sa strabata pustietatile de apa ale Oceanului Atlantic, bantuit de brigatinele piratilor, o scoarta de culoare rosie. Si aceasta era foarte amara la gust. Se numea scoarta de China, nu pentru ca era de origine chineza.

Stabilind o apropiere intre cele doua scoarte, Stone a cules coaja de pe ramurile salciei, a uscat-o, a pulverinazat-o si cu ajutorul sau a preparat macerate in apa, la cald. A indepartat apa prin evaporare si ce a ramas, in retorta, a administrat bolnavilor sai de friguri sau care, din diverse pricini, faceau temperatura.

Asa cum se asteptase, de altfel, febra scadea de fiecare data. Scoarta de salcie se dovedise un bun febrifug desi, in treacat fie spus nu avea nimic de-a face cu malaria (friguri de balta). In epoca la care ne referim, cand doctorul Stone isi trata bolnavii sai cu extrate de salcie, germenul malariei nu era inca cunoscut.

In orice caz, comunicarea sa a fost ascultat cu mult interes si, dupa terminarea lecturii, intrebarile au inceput sa curga. Stone avut succes, rezultatele sale au fost consemnate in analele societatii raportul depus la arhiva acesteia, si viata si-a vazut mai departe de treburile sale.

Peste 70 de ani insa, cam prin 1829, aveau sa se declanseze o serie de intamplari, aparent fara nici o legatura intre ele.

Farmacistul francez H. Leroux, jucandu-se cu coaja de salcie, preparase si el extracte in laboratorul farmaciei sale.

In urma unui sir de experinte, el reuseste sa obsina in paharele de sticla, o substanta de culoare alba, frumos cristalizata in ace subtiri sau in rozete.

Cam tot atunci, un alt farmacist, de data aceasta elvetian, pe nume Pagenstecher, distila florile de sanziene ...