Sistemul monetar european II

Sistemul Monetar European II

Cap. 1. Etapele premergătoare ale sistemului monetar european

Ideea unei Europe Unite este una foarte veche, de-a-lungul timpului fiind promulgată sub mai multe forme de oameni importanți ai istorie, precum: Pierre Dubois în anul 1306, Saint-Simon în anul 1814, Victor Hugo în anul 1849, Anatole Leroy Beaulieu în anul 1900 s.a. Victor Hugo vorbea chiar de Statele Unite ale Europei în cadrul unei conferințe, idee preluată de Winston Churchill în 1946. Observăm deci, dorința creării unei uniuni economice și monetare între statele Europei, dorință ce își va găsi îndeplinirea parțial în secolul XXI. Spun că parțial deoarece în momentul actual nu putem vorbi de o uniune economică și monetară totală.

Procesul de integrare economică își găsește începutul în deceniul al 6-lea al secolului XX, astfel:

- anul 1951- se semnează la Paris Tratatul cu privire la înființarea CECO ( Comunitatea Economică a Oțelului și Cărbunelui) la care participă 6 state: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.

- anul 1957- se semnează la Roma Tratatul cu privire la înființarea CEEA (Comunitatea Europeană a Energie Atomice) și Tratatul de înființare CEE ( Comunitatea Economică Europeană).

Tratatul de la Roma a pus în funcțiune un mecanism de cooperare economică, ce ulterior a necesitat o coordonare a activității monetare.

Întegrarea monetară în cadrul SME este precedată de mecanismul șarpelui monetar (1972), continuată cu înființarea SME (1979) și urmată de procesul înființării monedei unice EURO, cu începere din anul 1993 .

1.1. Șarpele monetar

După cel de-al doilea Război Mondial observăm în istoria economică europeană multitudinea de exemple ce arată faptul că țările aspirau la mai multă cooperare.

Fluctuația din anii 1920, urmată de devalorizările competitive ale anilor 1930, apoi de o creștere a protecționismului, conduce la stabilitatea ratelor de schimb o dată cu acordurile Bretton Woods în Iulie 1944. Principalele axe ale sistemului Bretton Woods sunt următoarele:

- un sistem de cursuri fixe,dar ajustabile;

- fiecare țară stabilește valoarea externă a monedei sale, în aur, sau în funcție de dolar, el însuși stabilit în raport cu aurul;

- marjele de fluctuație a monedelor, în raport cu dolarul sunt de +/- 1%;

- pot avea loc realinieri, pentru a evita devalorizările competitive, în caz de ,,dezechilibru fundamental” al balanței de plăți.

Sistemul de la Bretton Woods poate fi descris ca un sistem care ar fi asigurat un înalt grad de stabilitate al ratelor de schimb, permițând astfel o creștere a schimburilor comerciale și conducând astfel la dezvoltarea economică a perioadei de după război.

Trebuie de amintit faptul că mai mulți factori au contribuit la această stabilitate a ratelor de schimb:

- pentru a se proteja împotriva mișcărilor destabilizatoare de capital, țările au recurs la controale de circulație a capitalului;

- FMI descurajează schimbările de parități care ar fi putut, în alte circumstanțe, sa destabilizeze sistemul. Pentru aceasta FMI acordă credite țărilor ce au dificultăți în menținerea parităților în fața presiunilor piețelor,

La 5 august 1955 se semnează la Paris Acordul Monetar European, ce intră în vigoare la data de 27 decembrie 1958. Acest acord prevedea reducerea marjelor de fluctuație la +/-0.75% față de paritate ( față de 1% cât era anterior).

Dorința de a încuraja comerțul intraeuropean prin reducerea incertitudinii indusă de variațiile cursului de schimb a dus la semnarea Acordului Monetar European.

În reducerea marjei se ține cont de următorul raționament: în cazul unei marje de +/- 1% față de dolarul american (ecart de 2%) avem o banda de fluctuație între monedele europene de 4 %. Prin reducerea marjei fata de dolar la +/-0.75% se reduce automat si ecartul dintre două monede europene la 3 %.